Un imperiu ridicat în 16 ani se poate prăbuși în 24 de ore. Ce fel de Ungarie urmează după Orbán?

Victoria lui Péter Magyar și a partidului Tisza nu înseamnă doar sfârșitul unei guvernări. Ea pune capăt unui sistem politic construit metodic, timp de 16 ani, în jurul unei singure persoane, al unei singure rețele de putere și al unei realități publice produse prin propagandă. 

Întrebarea nu este însă numai ce au respins cetățenii maghiari atunci când au votat împotriva lui Viktor Orbán. Întrebarea adevărată este ce va urma: dacă Ungaria va reuși să iasă din mecanismul iliberal sau dacă vechiul profet va fi înlocuit pur și simplu cu unul nou.

Când puterea politică începe să creadă propria minciună

Ce au respins cetățenii maghiari prin votul exprimat la alegerile parlamentare recente din Ungaria? Mai întâi, lucruri foarte concrete.

În primul rând, alegătorii maghiari au respins continuarea jafului practicat de Viktor Orbán și de guvernul său. Au respins transformarea banilor publici în bani particulari, respectiv trecerea lor în mâinile oligarhilor, așa cum s-a întâmplat în cei 16 ani de dominație iliberală.

Nu este vorba despre bani puțini. Aceste fonduri publice au fost sustrase în nenumărate forme, încât aveam impresia, noi, cei din Ungaria, că se creează un stat dublu, un stat dublu la vedere. Un stat adânc, adânc înfipt în Ungaria, dar care se vedea, care era la suprafață. Nu era un stat secret, ci unul care dispunea de resurse. O mare parte din banii publici sau din buget se ducea în buzunare private ori în fonduri private. Se ducea în construcții licitate și câștigate de apropiați ai lui Orbán, expuse la vedere.

Pentru această situație exista și o justificare din partea regimului Orbán . Ea suna astfel: îi vrem pe capitaliștii noștri, pe capitaliștii autohtoni, pentru că noi nu ne vindem țara. În 1990 nu exista un capitalism autohton, iar oamenii au acceptat această explicație mult timp. Au spus: da, vrem capitaliștii noștri, vrem bogații noștri. În realitate, era o formă de autoamăgire, alimentată de propaganda regimului și de apelul la reflexele naționaliste ale unei părți a populației. Dar, de la un moment dat, acest lucru chiar a început să bată la ochi.

Al doilea lucru respins a fost minciuna. Din ce în ce mai mulți oameni și-au dat seama că, în țesătura făcută de propaganda guvernului, se spun foarte multe minciuni. Una dintre ele a fost aceea că dacă Orbán nu mai este la putere, Ungaria va intra în război cu Rusia, de partea Ucrainei, iar copiii, nepoții și tinerii vor fi duși pe front. Orașele și locurile publice erau pline de afișe antiucrainene, anti-Zelenski și antieuropene. Tot mai mulți oameni au înțeles însă că această propagandă nu este adevărată.

În al treilea rând, o parte a populației a respins apropierea de Rusia. Ungaria a avut nenumărate probleme în istorie cu rușii și cu Rusia. Să nu uităm că tancurile sovietice au intrat în Budapesta în 1956, lucru pe care ungurii nu l-au uitat niciodată. Opinia publică nu era, istoric, favorabilă rușilor. Orbán a încercat însă să întoarcă această percepție și să convingă societatea că locul Ungariei este lângă Rusia. O parte importantă a populației a spus: nu vrem o relație atât de apropiată cu Rusia, o realitate cu care regimul și propaganda Fidesz au ales să o confrunte prin continuarea acestei apropieri.

În sfârșit, mai ales tinerii nu s-au mai regăsit în acest stil de conducere, în acest stil de autocrație. Ei au spus: avem nevoie de alt limbaj, de alt stil, de libertate. Toată această atmosferă densă de autocrație, minciună și furt apăsa, în primul rând, asupra lor.

Dar poate cea mai mare greșeală a puterii a fost alta: la un moment dat, pe culmile puterii, începi să crezi realitatea pe care ai creat-o pentru alții. Orbán nu a observat că lumea pe care o construise era în curs de dispariție. Nu și-a făcut planuri pentru ceea ce urma să se întâmple după alegeri. Sondajele comandate de Fidesz, realizate de firmele apropiate partidului, arătau că acesta conducea cu 7 procente. După alegeri, firmele respective au fost întrebate: „De ce ne-ați mințit?” Răspunsul implicit a fost pe cât de simplu, pe atât de adevărat: „Nu asta voiați să auziți? Asta ați vrut, asta ați auzit. Pentru asta ne-ați plătit: ca voi să câștigați în sondaje.”

Aceasta este una dintre slăbiciunile profunde ale puterilor populismelor autoritare, care pornesc de la antiliberalism și ajung, în final, la autoritarism. Ele produc o realitate pentru ceilalți și, la un moment dat, ajung să trăiască ele însele în interiorul ei.

Se poate prăbuși în 24 de ore ceea ce ai construit în 16 ani

Prima mea mare surpriză a fost că Viktor Orbán și-a recunoscut înfrângerea. Până în ultima clipă m-am temut că nu o va face.

A doua surpriză a fost cât de repede se poate destrăma totul.

Noi credeam – și eu credeam – că există mecanisme, structuri bine stabilite, că va exista o opoziție puternică din partea regimului față de rezultatele votului. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a prăbușit. S-a prăbușit în 24 de ore.

Foarte mulți dintre cei care făcuseră parte din sistem și-au schimbat atitudinea imediat după alegeri. Unii oligarhi au plecat din țară. Reprezentanți ai presei și ai televiziunilor au demisionat din funcțiile de conducere. Jurnaliști care făcuseră propagandă pentru Orbán timp de 10, 15 sau 16 ani au fost concediați. Alții au închis prăvălia: „Nu mai avem finanțare de stat, închidem.”

Unul dintre cei care primiseră sute de miliarde de forinți de la fostul guvern pentru a face propagandă a apărut într-un podcast și a spus: „Ofer toate firmele mele gratis statului. Preluați firmele mele.”

Desigur, nimeni nu a vrut să le preia. Statul nu a vrut să le preia, pentru că, mai degrabă, va dori să afle cum au fost folosite resursele publice.

S-au golit sursele de finanțare. Au secat resursele de stat sau cele publice. Rețelele nu mai funcționează.

Aceasta este o surpriză extraordinară pentru mine. Noi credeam că există structuri puternice, instituții pline de oameni loiali fostului regim și o opoziție capabilă să blocheze noua putere. În realitate, o mare parte din acest edificiu s-a dovedit dependentă de accesul la resursele statului și de apropierea de centrul puterii.

Când acest centru a dispărut, rețeaua a început să se dezintegreze.

Am putea întreba: se poate prăbuși într-o clipă ceea ce a fost construit de-a lungul a 16 ani? Răspunsul este: da. Spre marea mea surprindere, nu am crezut că tot imperiul se poate prăbuși atât de repede.

Această prăbușire arată însă și ceva mai profund. Sistemele iliberale par solide atât timp cât puterea distribuie bani, funcții, protecție și vizibilitate. Ele creează impresia unei arhitecturi durabile. Dar loialitatea construită în jurul resurselor publice este, adesea, o loialitate circumstanțială.

Când dispar banii, protecția și perspectiva continuității la putere, dispare și o mare parte din fidelitatea afișată.

În același timp, această destrămare rapidă nu înseamnă că toate problemele fostului regim au dispărut. Instituțiile esențiale ale statului au fost populate, timp de ani de zile, cu oameni desemnați de majoritatea Fidesz. Curtea Constituțională, Președinția Republicii, Curtea de Conturi, Consiliul Bugetar și alte instituții-cheie pot continua să creeze dificultăți pentru noua guvernare.

De aceea, victoria electorală nu înseamnă automat și eliberarea completă a statului de vechile mecanisme de putere.

Mai este și problema așteptărilor publice. Când deschizi dulapul, nu cade din el doar un schelet, ci un cimitir întreg. Din ce în ce mai mulți oameni descoperă minciunile spuse de fosta putere, averile ascunse și bogățiile acumulate de reprezentanții sau apropiații acesteia.

Pentru o perioadă, aceste dezvăluiri vor consolida sprijinul pentru Péter Magyar. Dar acest sprijin nu va putea fi menținut la nesfârșit doar prin raportare la trecut.

Cetățenii vor aștepta rezultate. Vor aștepta ca schimbarea politică să se vadă în funcționarea instituțiilor, în viața de zi cu zi și în felul în care statul îi tratează.

De aceea, adevărata dificultate pentru noua putere nu este doar să arate ce a găsit în dulapurile vechiului regim, ci să demonstreze că poate guverna altfel.

Să nu înlocuim un profet cu altul

Apropo de liderul carismatic, această sintagmă nu este invenția mea. Am învățat-o de la Max Weber.

Liderul carismatic nu se naște, ci devine astfel. Publicul trebuie, mai întâi, probabil, să aștepte un profet, un Mesia, ca cineva să se poată așeza în această poziție. Dar, așa cum devine un lider carismatic, tot atât de repede își poate pierde carisma.

Pentru a confirma această poziție în ochii publicului, liderul carismatic trebuie, spune Max Weber, să producă miracole în fiecare zi. Altfel, publicul își pierde încrederea și speranța în acest lider. Trebuie să faci tot timpul ceva, să oferi ceva care pare a fi un miracol, o soluționare a unor probleme mai mult sau mai puțin reale, mai mult sau mai puțin închipuite.

Viktor Orbán și-a păstrat probabil influența asupra unei părți dintre intelectuali și oamenii de afaceri. Dar, în primul rând, în raport cu tinerii, și-a pierdut carisma. Nu mai era liderul carismatic pe care Max Weber îl definea ca atare.

Acum se pune însă întrebarea dacă cei care și-au pierdut încrederea în Viktor Orbán nu caută cumva un alt profet. Dacă nu vor să înlocuiască profetul vechi cu unul nou și să aștepte aceleași miracole de la noul profet.

Cred că, într-o anumită măsură, și despre asta este vorba.

Tocmai de aceea, victoria lui Péter Magyar nu trebuie interpretată doar ca o schimbare de lider. Dacă ungurii au ales doar un alt profet, fără să respingă și mecanismul politic prin care întreaga comunitate era mobilizată în jurul unei singure persoane, atunci nu s-a schimbat nimic esențial. Întrebarea adevărată este dacă votul din aprilie a însemnat și o schimbare de paradigmă politică.

Răspunsul meu este hotărât, chiar dacă știu că va fi contestat: această construcție a fost deja distrusă.

Semnele au apărut foarte repede. Noul guvern a depus cerere pentru aderarea Ungariei la Parchetul European, lucru de care Viktor Orbán s-a ferit ani la rând. Trebuie remarcat că refuzul lui Orbán nu a fost neutru. Însemna păstrarea libertății de a folosi inclusiv banii europeni fără un control extern suficient de puternic.

În discursul fostei puteri, această evitare a controlului era prezentată drept apărare a suveranității. Narativul suna astfel: Bruxellesul vrea să domine, elitele europene vor să ocupe spațiul public al statelor membre, globaliștii și liberalismul „infect” vor să slăbească națiunile.

În realitate, era vorba despre o sustragere politică de la regulile statului de drept și de la responsabilitatea publică.

După înfrângerea lui Orbán și a Fidesz, vedem o reintegrare rapidă în structurile și relațiile europene. Primul drum al lui Péter Magyar a fost la Bruxelles, la Ursula von der Leyen, pentru a readuce în Ungaria banii europeni blocați. Mesajul a fost limpede: vrem fondurile care ni se cuvin și vrem ca ele să ajungă în Ungaria.

Răspunsul european a fost, la rândul său, clar: banii nu se acordă după simpatie. Există jaloane, condiții și termene-limită. Reintrarea în relația europeană nu înseamnă doar schimbarea tonului, ci acceptarea regulilor.

Aici începe însă adevăratul test.

Péter Magyar are o majoritate de peste două treimi în Parlament. Această putere poate fi folosită pentru câștigarea credibilității de către instituțiile capturate de fostul regim, dar poate crea și tentația de a repeta metoda lui Orbán: orice idee politică să fie transformată imediat în normă constituțională, doar pentru că există voturile necesare.

Asta s-a întâmplat constant în timpul guvernării Fidesz. De fiecare dată când apărea o idee menită să întărească puterea politică a lui Orbán, era transformată imediat într-o normă constituțională.

Să nu pățim din nou la fel.

Noua putere nu trebuie să răspundă capturării instituțiilor printr-o capturare în sens invers. Nu trebuie să transforme demantelarea vechiului sistem într-o epurare personală sau într-o nouă concentrare a puterii.

Există, desigur, probleme instituționale reale. Toți judecătorii Curții Constituționale au fost numiți de majoritatea Fidesz. Președintele Republicii, Curtea de Conturi, Consiliul Bugetar și alte instituții pot crea dificultăți pentru noua guvernare. Dar răspunsul nu trebuie să fie pur și simplu: „Îndepărtați-i, dați-i afară.”

Poate fi nevoie de o regândire a poziției instituționale a Curții Constituționale. Poate fi necesară limitarea puterii excesive a Consiliului Bugetar[1]. Poate fi nevoie de modificarea Constituției. Dar toate acestea trebuie făcute prin reguli, proceduri și argumente constituționale, nu prin reflexul de a folosi majoritatea pentru a înlocui oamenii unei tabere cu cei ai celeilalte.

Péter Magyar a promis o nouă constituție, dar a făcut-o într-un mod prudent. A spus că procesul ar putea dura 3 sau 4 ani. Nu vom avea mâine o nouă constituție.

Partidul Tisza vrea ca, la redactarea ei, să participe un public cât mai larg, experți și specialiști, dar nu numai. Poporul trebuie să participe, nu doar printr-un referendum, ci și activ, la procesul constituțional.

Dacă această promisiune va fi respectată, Ungaria ar putea avea, în sfârșit, o constituție democratică, construită pe baze democratice.

Un alt semn important este că politicul s-a întors în Parlament.

La începutul anilor 1990, când am fost membru al Parlamentului, toată lumea urmărea transmisiile și dezbaterile parlamentare. Politica se desfășura acolo. Existau confruntări intense, cu tot teatrul pe care îl presupune un parlament.

În ultimii 16 ani, Parlamentul aproape că nu mai exista ca loc natural al politicii. Orbán a condus, în mare măsură, prin decrete și prin prelungirea stării de urgență.

Acum, parcă din senin, reapare dezbaterea politică. Este dură, uneori la obiect, alteori pe lângă subiect sau îndreptată împotriva unor persoane. Dar politica este și o luptă între persoane. Politica este și despre ceartă. Nu este vorba numai despre ceartă, desigur, dar cearta este o parte integrantă a politicului.

Am rămas lipit de ecran la ședința de constituire a noului Parlament, pentru că, în sfârșit, se întâmpla ceva.

Politicul s-a întors în Parlament.

Aceasta este, poate, una dintre cele mai importante diferențe dintre schimbarea democratică și simpla înlocuire a unui lider. Nu faptul că noul conducător promite mai multe miracole, ci faptul că politica revine în instituții, că pluralismul reapare și că puterea este din nou obligată să se confrunte cu reguli, dezbatere și opoziție.

Uniunea Europeană nu înseamnă (doar) bani

Direcția viitoare a Ungariei nu poate fi înțeleasă doar prin schimbarea unui guvern. Este vorba și despre revenirea Ungariei la o orientare europeană, după anii în care Viktor Orbán a transformat confruntarea cu Bruxellesul într-un instrument permanent de legitimare politică.

Dar Europa nu înseamnă doar bani.

Europa nu înseamnă doar libertăți economice. Nu înseamnă doar că putem călători fără vize sau chiar fără pașaport dintr-un stat în altul. Europa nu înseamnă numai că avem un stil de viață comun, că facem parte din aceeași civilizație sau că trăim într-un spațiu multicultural.

Toate acestea fac parte din Europa, dar nu ele reprezintă esența.

Europa înseamnă, în primul rând, două mari tradiții care alcătuiesc identitatea europeană: democrația și statul de drept. De la greci încoace, timp de aproximativ 2.500 de ani, europenii au construit aceste idei și aceste valori. Europa este o comunitate de valori, iar noi ne definim prin apartenența la ele.

Nu putem spune că suntem europeni și, în același timp, să susținem tendințe autoritare. Dacă susținem democrațiile liberale și pluraliste, statul de drept și libertățile individuale, atunci susținem tocmai ceea ce populismul a atacat în ultimii ani.

Apartenența la instituțiile europene înseamnă acceptarea valorilor europene. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană le formulează foarte clar: respectarea demnității umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și drepturile omului.

Aici se află adevăratul sens al apartenenței la Uniunea Europeană.

Tocmai de aceea, revenirea Ungariei în relația cu instituțiile europene nu se poate reduce la deblocarea fondurilor. Primul drum al lui Péter Magyar la Bruxelles a avut, desigur, și o miză financiară. Ungaria are nevoie de banii europeni blocați în timpul guvernării lui Orbán. Dar răspunsul primit a fost limpede: fondurile nu sunt acordate în funcție de simpatie politică. Există jaloane, condiții și termene-limită.

Reintegrarea europeană nu înseamnă doar schimbarea tonului. Înseamnă acceptarea regulilor.

Aceeași abordare pragmatică va trebui să definească și relația Ungariei cu Rusia. Nu cred că putem vorbi despre ruperea relațiilor economice cu Rusia doar pentru că Péter Magyar a câștigat alegerile. Ungaria nu dispune de suficiente resurse energetice și este nevoită, deocamdată, să importe energie din Rusia. Acesta este un fapt.

Ceea ce poate face noua guvernare este să diversifice sursele de energie și să așeze relația cu Rusia sub umbrela intereselor europene ale Ungariei. Va trebui să fie o relație pragmatică și realistă: nici antirusească prin reflex, nici prorusă în sensul ideologic cultivat de Viktor Orbán.

În celelalte privințe, Péter Magyar și-a anunțat sprijinul pentru ajutorul acordat Ucrainei, condiționat și de respectarea drepturilor minorității maghiare de acolo. Și-a anunțat sprijinul pentru sancțiunile europene împotriva Rusiei, pe care Orbán le-a blocat sau le-a întârziat în mod repetat.

Această schimbare de direcție este importantă, dar nu este suficientă.

Testul noii puteri nu va fi doar dacă Ungaria se apropie din nou de Bruxelles, ci și ce fel de relație va construi între națiune, lider și instituții. Viktor Orbán privatizase simbolurile naționale și chiar cuvântul „național”. Mesajul său era, în esență: eu sunt națiunea și nu pot fi în opoziție, pentru că eu sunt națiunea.

Péter Magyar a încercat să recupereze aceste simboluri și să le redea întregii comunități. Mesajul său a fost: nu numai tu faci parte din națiune și nu tu ești națiunea; cu toții facem parte din națiune.

Aceasta poate fi una dintre cele mai importante rupturi față de trecut. Națiunea nu mai trebuie suprapusă peste persoana liderului, iar identitatea națională nu trebuie folosită împotriva apartenenței europene.

Desigur, putem construi și națiuni imaginare, întemeiate pe mitologii fondatoare — de la daci până la huni. Dar aceasta este o altă bază de legitimare și aparține unui alt registru de valori.

Toate națiunile europene au propriile crize identitare. Românii, maghiarii, germanii, austriecii sau italienii au în istoria lor forme de autoritarism și momente în care societățile au așteptat lideri providențiali. Nu există aproape nicio națiune care să fi fost, din prima clipă, fără ezitare și fără contradicții, europeană în sensul democrației și al statului de drept.

Cu toții avem aceste probleme de rezolvat cu noi înșine. Un posibil răspuns este patriotismul constituțional: atașamentul față de valorile, drepturile și regulile ordinii democratice, nu față de mitologia unui lider sau a unei identități etnice exclusive.[2]

Întrebarea este cât de consecvenți și cât de hotărâți suntem să continuăm pe un drum democratic, întemeiat pe statul de drept și pe libertăți garantate.

Imperiul construit în 16 ani s-a prăbușit. Nu știm încă ce fel de Ungarie îi va urma. Dar criteriul după care noua putere trebuie judecată este deja clar: nu prin numele liderului și nici prin miracolele pe care le promite, ci prin felul în care va fi limitată, controlată și readusă în instituții.

Notă: Editorialul dezvoltă ideile și argumentele formulate de autor în interviul acordat platformei EDGE în iunie 2026. Textul a fost adaptat din forma dialogată pentru publicare editorială și revizuit de autor. Editorialul și interviul pot fi vizualizate și pe platforma EDGE: https://www.edge-podcast.com/.