De la „Ungaria civică” la criza modelului iliberal al lui Orbán

De la „Ungaria civică” la criza modelului iliberal al lui Orbán

Alegerile parlamentare din aprilie 2026 nu pot fi explicate printr-o alternanță obișnuită la putere. În societatea maghiară, în partidul de guvernare și în raportul dintre putere și cetățeni se acumulaseră mai multe transformări simultane. Prin persoana lui Péter Magyar, societatea maghiară a găsit un politician care a avut curajul, energia și forța psihică necesare pentru a face față unei campanii extrem de dure. Faptul că provenea chiar din anturajul Fidesz a contat: cunoștea foarte bine lumea din care provenea.

Victoria Tisza nu înseamnă însă că toate problemele au fost rezolvate. Dimpotrivă, ea deschide o întrebare mult mai dificilă: cum poate fi demontat un sistem iliberal fără ca noua putere să repete metodele prin care acesta a fost construit? Tisza dispune de o majoritate constituțională de două treimi. Întrebarea adevărată nu este, așadar, doar de ce a pierdut Viktor Orbán, ci dacă Ungaria a schimbat doar elita politică sau dacă victoria Tisza va aduce și o revenire la opțiunea sa istorică occidentală și demontarea structurilor de putere construite de regimul Fidesz.

O ofertă electorală care a sunat bine și s-a golit treptat de conținut

În 2010, Fidesz a profitat de eșecul guvernării socialiștilor, prim-ministru fiind Ferenc Gyurcsány, și a venit cu o ofertă politică destul de clară: ideea unei „Ungarii civice". Dreapta promitea o nouă societate maghiară, bazată pe valori civice clasice: o nouă elită culturală și economică precum și o nouă poziționare a Ungariei în Uniunea Europeană și în lume.

La început, această ofertă a atras mulți intelectuali care nu erau nici de stânga, nici liberali, dar care credeau în valorile civice și burgheze descrise, de pildă, de Sándor Márai în Confesiunile unui burghez. Era promisiunea unei „Ungarii civice", a unei societăți cu instituții proprii, cu o elită nouă și cu o anumită demnitate conservatoare.^[1]

Promisiunea, însă, nu a fost onorată.

Fidesz a eșuat și în politica economică, iar tentativa de a crea o nouă elită și o nouă burghezie națională a dus, în multe cazuri, la apariția unor baroni locali și la consolidarea unei oligarhii apropiate de putere. Sistemul creat s-a îndepărtat treptat de valorile civice, burgheze și conservatoare despre care se vorbise la început.

Ce a rămas în locul lor a fost o politică bazată pe extinderea treptată a controlului asupra societății maghiare. Profilul Fidesz derivă, într-o anumită măsură, și din profilul lui Viktor Orbán, care s-a autodefinit adesea ca un „luptător de stradă" și care vine dintr-un mediu semi-rural, hibrid: nici o cultură țărănească tradițională, nici una muncitorească. Aceste elemente și-au pus amprenta asupra modului său de a face politică.

Pe măsură ce oferta inițială s-a deteriorat, o parte dintre intelectualii care crezuseră cu bună-credință în acest proiect s-au îndepărtat treptat de Fidesz. Iar Fidesz și Orbán nu au mai avut încredere în aceste elite. De aici vine și accentul tot mai puternic pus pe controlul instituțiilor publice.

Controlul și teama de a înfrunta o elită intelectuală care nu se mai regăsea în paradigma inițială propusă de Fidesz sunt, așadar, explicații importante pentru aproape tot ce a urmat. Controlul a mers însă mână în mână cu o altă constantă a guvernării Fidesz: crearea periodică a unor dușmani. În fiecare ciclu politic a apărut un nou adversar: Soros, migrația, Uniunea Europeană, Ucraina, Bruxellesul.

Controlul sistematic al instituțiilor ca metodă de guvernare

În acest mediu, CEU era o „insulă de alteritate", un nucleu mai puțin controlabil.^[2] Îndepărtarea sa din Budapesta a fost una dintre marile greșeli ale guvernului Fidesz. Practic un autogol. CEU era un hub intelectual care atrăgea tineri din întreaga Europă Centrală și de Est și îi familiariza cu lumea maghiară; din „atelierele" sale au ieșit inclusiv istorici și politologi români ale căror lucrări sunt și astăzi repere istoriografice.

Dar CEU a fost doar unul dintre spațiile academice asupra cărora s-a aplicat această politică de control. Același proces s-a putut observa în institutele de istorie din Ungaria, în Academia Ungară de Științe și în institutele care se ocupau de minorități. O parte importantă a sistemului academic a fost destructurată, iar, în paralel, a fost creat un sistem instituțional propriu, prin fundații și centre de cercetare, în care erau prioritizate temele agreate de putere, cele care puteau susține discursul iliberal.

În universități s-a creat, de asemenea, un sistem hibrid, în care fundații, corporații sau asociații au fost suprapuse peste structurile universitare, iar prin reprezentanți proveniți din zona politicului s-a ajuns la controlul asupra conducerii acestor instituții. În fond, era vorba despre control, menținerea puterii și direcționarea resurselor către cei fideli regimului Fidesz.

Logica controlului s-a extins și asupra presei. Prin metode cvasi-comerciale, Fidesz a pus mâna pe o parte importantă a presei din Ungaria. În paralel, tentativa de a construi o nouă elită economică a alimentat oligarhia apropiată de putere și un fenomen al corupției politice care a devenit tot mai vizibil.

O comparație istorică poate ajuta la înțelegerea acestui mecanism, dar trebuie făcută cu multă prudență. Nu este vorba neapărat despre echivalarea celor două regimuri: Ceaușescu a acționat într-un sistem totalitar, în timp ce Ungaria lui Orbán a rămas, formal, într-un cadru democratic. Paralela privește mai degrabă felul în care se poate construi autoritatea unui lider foarte apreciat la un moment dat și investit cu o misiune națională. În anii ’60, și Ceaușescu a venit cu o ofertă cu iz naționalist, care a atras o parte a intelectualității tocmai prin acest conținut.

Într-un context cu totul diferit față de dictatura ceaușistă, chemarea lui Orbán a sunat bine pentru mulți unguri. Dar, pas cu pas, instituțiile și cadrul oferite s-au golit de conținut. În 2026, întrebarea devenise foarte simplă: ce mai rămăsese din promisiunea unei Ungarii civice și burgheze?

Răspunsul, fără a greși prea mult: foarte puțin.

Acumularea nemulțumirilor și limitele modelului Orbán

Un maghiar din Transilvania, care urmărea realitatea ungară, mai ales prin filtrul mass-mediei controlate, nu a văzut întotdeauna ce se întâmpla acolo. Societatea din Ungaria a simțit însă direct, pe propria piele, efectele sistemului. Controlul, stagnarea economică, corupția, antielitismul și atacul împotriva autonomiei instituționale au creat treptat tot mai multe nemulțumiri.

Două sau trei asemenea elemente ar fi fost, în mod normal, suficiente pentru o schimbare de guvern. În Ungaria, însă, nemulțumirile s-au acumulat în timp. În cele din urmă, oamenii s-au săturat: de stagnarea economică, de corupție, de control și de neîncrederea generalizată în ceea ce propunea puterea.

La începutul acestui proces politic am fost sceptic în privința vitalității democratice a societății maghiare. Aveam impresia că se pierduse acel sentiment democratic potrivit căruia Ungaria aparține Occidentului. Or, istoria maghiară a secolului XX, Revoluția din 1956 și momentul din 1989 arătaseră existența unei componente democratice și occidentale foarte puternice. Întrebarea era unde dispăruse aceasta.

Privind din România, am avut probabil și o imagine incompletă asupra proporțiilor reale ale opțiunilor politice din societatea maghiară. Mulți aveam impresia că majoritatea covârșitoare se afla sub vraja lui Viktor Orbán și a misiunii naționale pe care acesta ajunsese să o întruchipeze.

Alegerile parlamentare din aprilie 2026, la o prezență de aproape 80%, cea mai mare de la căderea comunismului, au arătat că nu era așa. Exista o parte semnificativă a societății maghiare care nu mai era alături de Orbán și care a avut nevoie de un politician capabil să transforme nemulțumirile acumulate într-o alternativă politică.

La un moment dat, mulți au avut impresia că modelul cel mai reușit produs de familia politică suveranistă și populistă europeană era cel construit de Orbán în Ungaria: victorii electorale succesive, majorități de două treimi, o comunitate politică bine organizată și un sistem instituțional și mediatic capabil să susțină puterea pe termen lung.

Dar modelul Orbán a dat greș în Ungaria. Iar acest eșec ridică un mare semn de întrebare pentru cei care îl priviseră ca pe un model de succes: se mai poate merge pe calea iliberală propusă de Orbán?

Mișcările suveraniste și noua dreaptă vor continua să existe, pentru că problemele reale ale Uniunii Europene și ale lumii occidentale care le-au alimentat persistă și nu trebuie negate. Eșecul din Ungaria pune însă sub semnul întrebării ceea ce, de mai bine de un deceniu, păruse unul dintre cele mai eficiente modele politice ale acestei familii.

Personalizarea puterii și limitele reconstrucției Fidesz

Când creezi un sistem care depinde prea mult de aura pozitivă a unui lider, la un moment dat acel lider își pierde contactul cu realitatea. Într-o măsură foarte mare, Viktor Orbán a avut și are această problemă. Impresia mea este că feedbackul nu mai exista și nu mai există în interiorul Fidesz.

Spre exemplu, după un eșec atât de devastator, Orbán a fost întrebat într-un interviu recent unde crede că a greșit. A menționat că nu a reușit să finalizeze proiectul Paks II, de extindere a centralei nucleare cu reactoare rusești. Să reduci explicația unui asemenea eșec politic la nefinalizarea Paks II mi se pare o dovadă clară că nu mai ai contact cu realitatea!

Sigur, sunt cunoscute tacticile politicienilor. De multe ori, ei nu admit public că au greșit. Dar contează și calitatea omului politic, capacitatea lui de a înțelege, fie și în particular, ce s-a întâmplat. Noi, cei care încercăm să rămânem cu mintea întreagă, avem o voce interioară care ne obligă, din când în când, să facem un bilanț: ce am făcut, unde am greșit, ce trebuie schimbat.

Situația amintește de o scenă celebră din filmul trupei Monty Python, în care regele Arthur se confruntă cu Cavalerul Negru. Cavalerul își pierde, rând pe rând, brațele și picioarele, dar continuă să susțină că lupta nu s-a terminat și că nu se dă învins. Evident, lupta era deja pierdută.

Nu vreau neapărat să-l compar pe Viktor Orbán cu acel cavaler negru, dar impresia este că el continuă lupta, deși a pierdut deja foarte mult. Poate continuă cu un singur braț „lupta”, ca să păstrăm imaginea, dar nu știu dacă mai merită lupta în lipsa unei evaluări reale a ceea ce s-a întâmplat.

Problema nu îl privește însă numai pe Orbán. Într-un partid construit într-o asemenea măsură în jurul liderului său, ea devine și problema Fidesz.

Fidesz are acum un avantaj care este, în același timp, și un dezavantaj: depinde foarte mult de persoana lui Viktor Orbán. Atâta timp cât Orbán rămâne în prim-plan, partidul poate păstra o parte importantă a electoratului său tradițional, un nucleu cu o fidelitate politică puternică. Pe termen mediu, prezența lui poate fi un avantaj pentru menținerea acestui electorat.

Pe termen lung, însă, nu cred că un partid poate reveni credibil la putere cu un lider înfrânt atât de categoric într-o alegere electorală. Fără Orbán, căderea Fidesz ar putea fi bruscă. Pe de altă parte, tot fără Orbán, partidul ar avea teoretic șansa de a se reconstrui și de a propune ceva nou, prin apariția unor figuri noi.

Dependența de Viktor Orbán blochează astfel tocmai posibilitatea unei reconstrucții reale.

Dilema reconstrucției constituționale după căderea regimului Fidesz

Critica regimului Orbán nu trebuie să ascundă faptul că și Tisza vine cu o ofertă foarte dificil de realizat. Constituția Ungariei a fost modificată în repetate rânduri, iar întrebarea esențială este următoarea: prin ce metodă poți reface un sistem constituțional afectat tocmai de folosirea excesivă a metodei constituționale majoritare?^[3]

Dacă spunem că punctul zero a fost momentul anterior transformărilor produse de Fidesz, cum ajungem înapoi la acel punct? Și, mai ales, cum construiești ceva nou fără să repeți metoda Fidesz?

Aceasta este dilema. Pe de o parte, există majoritatea constituțională de două treimi și posibilitatea de a schimba sistemul. Pe de altă parte, dacă repari un abuz constituțional printr-o practică asemănătoare, riști să creezi impresia că nu s-a schimbat metoda, ci doar direcția politică.

Pe termen scurt, nu cred însă că se poate ajunge înapoi la punctul zero fără a folosi instrumentele pe care le oferă această majoritate de două treimi. Tocmai aici se află dificultatea: aceeași putere constituțională care poate fi necesară pentru demantelarea sistemului Fidesz poate deveni, dacă nu este limitată, un instrument pentru construirea unui alt sistem arbitrar dominat de majoritate.

Péter Magyar ar putea intra în istoria Ungariei cu majuscule dacă ar reuși să demonteze elementele negative ale sistemului Orbán și, ajungând la punctul zero, să redea republicii drepturile. Să poată spune, într-un anumit sens: am înlăturat acest sistem, am refăcut cadrul, iar de acum înainte, dacă avem încredere în republica noastră, mergem mai departe pe această cale.

Există aici o posibilă comparație cu Republica Romană. În momente de criză, când republica nu mai dispunea de suficiente resurse, apăreau figuri capabile să salveze temporar sistemul. Întrebarea era însă ce se întâmpla după aceea: după ce ai salvat republica, îi mai redai drepturile sau ajungeai să spui că e mai bine să conduci tu însuți?

Comparația nu trebuie înțeleasă în sens strict istoric, ci ca imagine politică. După o criză, cel care are forța de a repara sistemul trebuie să aibă și capacitatea de a nu-l confisca pe cel „reparat".

Ajungerea la „punctul zero" nu rezolvă, de altfel, problema a ceea ce trebuie construit după aceea. În societatea maghiară există o dezbatere serioasă cu privire la necesitatea unei noi constituții. Fără implicarea societății și a intelectualilor, o asemenea Constituție nu poate fi însă realizată.

Dacă vorbim serios despre spirit civic, este nevoie și de un compromis mai profund: societatea maghiară dorește să păstreze țara așa cum a fost până în 2026 sau să construiască ceva nou? Poate că acest „ceva nou" nu s-a construit pe deplin nici după căderea comunismului, când tranziția s-a realizat prin dialogul dintre opoziție și fostul partid comunist-socialist.

O asemenea reconstrucție presupune și renunțarea la tipul de populism de care Orbán s-a folosit mult timp: întrebări false lansate prin multiple referendumuri, formulate în numele poporului, dar adresate unui popor deja dirijat ideologic și politic.

Va fi, așadar, o perioadă foarte dificilă pentru Ungaria. Există mult entuziasm și mult optimism în rândul celor care au votat împotriva lui Orbán, dar reconstrucția nu va fi ușoară.

Maghiarii din Transilvania între continuitate și repoziționare

Mai există o problemă importantă legată de felul în care se vede Ungaria din Transilvania. Tisza și Péter Magyar au de recuperat încrederea comunităților maghiare din afara granițelor actuale ale Ungariei, inclusiv din Transilvania. Cifrele o arată limpede: din cele aproximativ 335.000 de voturi prin corespondență exprimate în afara granițelor, 84% au mers către Fidesz și 14% către Tisza. E adevărat, există un recul față de 2022, când Fidesz obținea 93%, dar dominația acestuia din urmă a rămas foarte puternică.

Pentru a înțelege această problemă, nu putem porni doar de la cifrele electorale recente. Comunitățile maghiare din afara granițelor au o istorie politică, emoțională și simbolică proprie, iar relația lor cu statul maghiar s-a schimbat profund în ultimul secol. După perioada interbelică, marcată de revizionism, în timpul comunismului legăturile Ungariei cu aceste comunități au devenit foarte superficiale. După 1956, prudența regimului Kádár față de naționalismul maghiar a accentuat această distanță, iar interesul pentru maghiarii din afara granițelor s-a reîntărit abia în a doua parte a anilor '80.

După căderea comunismului, Fidesz și Viktor Orbán au înțeles că exista aici o breșă, un spațiu politic liber în care se putea intra. Această breșă a devenit și mai vizibilă după referendumul din 2004 privind cetățenia maghiară pentru persoanele de origine maghiară din afara granițelor. Pentru mulți maghiari ardeleni, eșecul referendumului și campania împotriva dublei cetățenii au fost resimțite ca o respingere simbolică a maghiarilor din Ungaria față de cei din Transilvania.^[4]

În acest context, Fidesz a venit cu o ofertă puternică: dublă cetățenie, drept de vot, sprijin financiar, atenție simbolică și politică. Oferta a avut un impact foarte mare, pentru că după aderarea României la NATO și la Uniunea Europeană, nu mai exista aici, în România, un proiect suficient de coerent care să umple acest spațiu.

Pe de altă parte, nu putem reduce atașamentul multor maghiari din Transilvania față de Fidesz la ideea simplă că „au primit bani" sau că „li s-a renovat biserica din sat". Sigur, aceste lucruri contează, dar relația este mult mai complexă: psihologică, emoțională, politică, socială și simbolică.

Tocmai de aceea, Tisza trebuie să procedeze cu multă prudență. Nu poate intra brutal în această relație și nu poate schimba peste noapte percepțiile și loialitățile formate de-a lungul a mai bine de un deceniu și jumătate. Treptat. Treptat, fără să intre cu forța dintr-o dată. Aceste comunități au o memorie politică sensibilă și un atașament care nu poate fi tratat superficial.

În același timp, nu tot ceea ce a fost construit în această perioadă trebuie abandonat. Există programe bune, precum Határtalanul^[5], care au sprijinit legăturile educaționale și culturale dintre tinerii din Ungaria și comunitățile maghiare din afara granițelor. Asemenea proiecte trebuie continuate.

Politica față de maghiarii din afara granițelor trebuie însă regândită într-un mod profesionist. Este vorba despre o relație complexă, care include aspecte juridice, relații bilaterale și politici culturale, educaționale și economice. Tocmai de aceea este nevoie de o structură guvernamentală serioasă, capabilă să regândească această politică de sprijin.

O dilemă asemănătoare, dar dintr-o altă perspectivă, are UDMR. Organizația trebuie să facă acum un balans foarte dificil: să se repoziționeze în raport cu noua putere de la Budapesta și, în același timp, să mențină contactul cu o parte importantă a comunității maghiare din Transilvania, care a rămas pro-Fidesz și resimte înfrângerea acestuia ca pe o pierdere personală.

Orbán a venit către organizațiile politice ale comunităților maghiare cu două mesaje în timpul guvernării sale. Pe de o parte, a existat invitația (sau, poate, iluzia) unei politici naționale construite împreună: vom face politica națională alături de voi. Pe de altă parte, exista și o presiune: dacă această invitație nu era acceptată, exista posibilitatea de a formula o altă ofertă politică altor formațiuni politice ale maghiarimii transilvănene.

În Transilvania, această presiune s-a manifestat inclusiv prin sprijinirea unor formațiuni concurente față de UDMR, prin influența exercitată asupra unor instituții și elite bisericești, precum și prin controlul asupra unei părți importante a mass-mediei de limbă maghiară.

Nu cred însă că UDMR a fost doar o filială a Fidesz. UDMR este mult mai mult decât această etichetă. Are o activitate independentă la București și nu am avut impresia, ca fost senator al acestei formațiuni politice în Parlamentul României, că activitatea grupurilor sale parlamentare sau participarea la guvernare ar fi fost decise sub presiunea Fidesz.

Problema este însă alta. Prin faptul că Fidesz a capturat o mare parte a societății maghiare din Transilvania, UDMR a fost pus într-o situație foarte delicată. Prezența Fidesz s-a manifestat prin ideologie, prin sprijin financiar și prin filtrarea informației.

La un moment dat, maghiarii de rând, care nu citeau portaluri independente și nu urmăreau surse alternative, nu mai aveau aproape nicio altă cale de a primi informații despre Ungaria decât prin canalele media controlate sau influențate de Fidesz.

De aceea, după victoria Tisza, repoziționarea UDMR nu poate fi doar o schimbare de mesaj. Ea presupune refacerea treptată a unei relații de încredere cu propria comunitate.

Mai este ceva ce ar trebui spus și cititorului român. Viitorul organizației a devenit vulnerabil, mai ales din cauza pragului electoral de 5%. Iar acest prag nu este un pericol doar pentru comunitatea maghiară. Este un pericol și pentru comunitatea română, pentru că reprezentarea politică a maghiarilor la București este în interesul statului român și al societății românești, aspect care ar trebui discutat mai des în spațiul public.

Opțiunea occidentală a Ungariei și responsabilitatea schimbării

Dincolo de persoana lui Péter Magyar, problema privește capacitatea societății și a intelectualității maghiare de a susține această schimbare. Istoric, Ungaria și-a definit însă poziționarea în spațiul european occidental. După confruntarea dintre regele Ștefan — Szent István — și Koppány, Ungaria a ales calea Europei occidentale.^[6] Această alegere a determinat poziționarea țării timp de peste o mie de ani.

De aceea, mi s-a părut absurdă încercarea de a prezenta Ungaria ca pe un stat care ar trebui să caute o orientare civilizațională separată de Europa sau să se îndrepte spre un spațiu politic și cultural fundamental diferit.

Ungaria poate avea propriile interese, particularități și tradiții. Poate critica instituțiile europene și poate susține reformarea Uniunii Europene. Dar una este să negociezi și să critici din interiorul Europei, iar alta este să construiești o politică bazată pe confruntarea permanentă cu Europa sau pe iluzia unei poziționări între lumi.

Din această perspectivă, alegerile din aprilie 2026 pot reprezenta nu doar o schimbare de guvernare, ci și o revenire la opțiunea istorică occidentală a Ungariei.

Mai există însă o dimensiune a acestei schimbări. Nu cred că rolul unui intelectual este să-i disprețuiască, să-i ignore sau să-i privească de sus pe cei atrași de suveranism sau de iliberalism. Există o responsabilitate și față de acești oameni: trebuie să li se ofere o perspectivă cât mai clară, un sens și un viitor.

Majoritatea lor nu sunt fasciști și nici extremiști. Pot însă fi radicalizați dacă sunt abandonați și lăsați exclusiv în mâinile unor lideri sau grupări care exploatează frustrarea, nesiguranța și sentimentul de lipsă de viitor. Au nevoie de răspunsuri politice și sociale reale.

Același lucru este valabil și pentru o parte dintre maghiarii din Transilvania care deplâng acum înfrângerea lui Viktor Orbán sau se simt abandonați și dezorientați. Ei au nevoie de un mesaj și de o perspectivă pentru viitor, inclusiv, și mai ales, din partea UDMR.

Sper ca, atunci când vom privi peste câțiva ani spre alegerile din aprilie 2026, să putem vorbi despre o schimbare profundă de orientare și de structuri politice, nu doar despre înlocuirea unei elite.

Victoria electorală a Tisza a deschis această posibilitate. Dacă ea va însemna și o schimbare de paradigmă, rămâne însă adevăratul test pentru Ungaria de după Orbán.

Notă: Editorialul reflectă ideile și argumentele formulate de autor în interviul acordat platformei EDGE în iunie 2026. Textul a fost adaptat din forma dialogată pentru publicare editorială, revizuit de autor.