Germanii din Est au fost primii români ai Germaniei

Criza partidelor de centru și migranții pe care nu-i reprezintă nimeni

Rezultatul de la Berlin a surprins chiar și pe cei care urmăreau sondajele electorale ale alegerilor recente de land: Die Linke a câștigat alegerile din capitală cu 25,7%, după o ultimă săptămână de campanie dominată de o mobilizare puternică anti-Linke, conservatoare și de extremă dreaptă. În aceeași zi, în Mecklenburg-Pomerania Occidentală, AfD a ieșit pe primul loc, iar CDU, partidul cancelarului Merz, nu a mai intrat în parlamentul landului.

Cele două rezultate par opuse, dar spun același lucru. CDU și SPD, partidele tradiționale, așa-numitele partide de centru, s-au văzut decenii la rând drept partide ale întregului popor și își dispută și astăzi electoratul moderat. Ele nu mai reprezintă însă majoritatea oamenilor în numele cărora pretind că vorbesc. Iar alegătorii au observat asta.

Unde mai este centrul politic?

În Germania se vorbește mult despre centrul politic și despre o revoltă împotriva lui. Ideologic, CDU (Uniunea Creștin Democrată din Germania) este un partid de centru-dreapta, iar SPD (Partidul Social-Democrat German) unul de centru-stânga. Decenii la rând, amândouă s-au văzut însă drept partide ale întregului popor (Volksparteien) și și-au disputat electoratul moderat, ceea ce, în germană, se numește die Mitte, „mijlocul”. De aici, eticheta lor comună de partide de centru politic.

Întrebarea de fond este însă alta: ce este, de fapt, centrul politic? O poziție pe axa stânga–dreapta sau oamenii pe care un partid îi reprezintă? Dacă centrul îl formează societatea, adică majoritatea oamenilor care trăiesc în țară, cele aproximativ 82 de milioane, nu doar votanții sau cei cu cetățenie, atunci CDU și SPD de mult nu se mai ocupă de ceea ce vrea centrul, astfel înțeles. Pe axa ideologică își păstrează locul; în societate, însă, cele două partide s-au mutat din centrul mediului politic.

Să mă explic.

CDU se ocupă, așa cum rezultă din activitatea vizibilă a acestei forțe politice și a politicienilor săi, mai ales de protejarea averii și a proprietății, de păstrarea valorilor, a tradițiilor și a familiei tradiționale. Acestea își au rostul și locul în societate, dar nu sunt singurele valori, iar majoritatea oamenilor nu mai au acces la ele: nu au avere, nu au reușit să-și cumpere o casă, nu au acțiuni la bursă. Politica fiscală o arată limpede. Munca oamenilor de rând este taxată imens, cu rate care ajung la 40% (impozit pe venit și asigurările sociale), în timp ce de la averea deținută mai ales de cei bogați, de la moșteniri sau de la câștigurile de la bursă, statul nu ia aproape nimic. Se ia, în schimb, de la cei care trăiesc de la o zi la alta, nu de acolo unde ar fi, într-adevăr, de luat.

Distanța dintre elita politică și viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți se vede și în persoana cancelarului Friedrich Merz, fost avocat de afaceri și fost președinte al consiliului de supraveghere al filialei germane a BlackRock. Un politician care zboară cu propriul avion nu știe cum e să te înghesui într-un ICE (trenul rapid german), trenul cu care circulă germanii obișnuiți, și să stai cinci ore pe holul unui vagon supraaglomerat. Scena e familiară cititorului român: politicianul întrebat cât costă o pâine, iar el nu are habar cât ar costa. Germania are și ea propria versiune.

SPD are o altă istorie, dar o problemă similară. A fost partidul care a luptat pentru drepturile muncitorilor din fabrici. Muncitorul de acum 150 de ani însă nu mai există. Locul lui l-au luat curierii, lucrătorii din curățenie, din îngrijire sau din logistică, mulți fără contract stabil și fără protecție reală. Printre ei sunt  puțini germani, ci mai ales cetățeni a altor state, cum ar fi români și moldoveni, care livrează pachete fără să fie măcar angajați. Pentru acești oameni, SPD nu are un răspuns. Iar alegătorii germani, muncitorii și salariații germani cu venituri mici, votanții săi tradiționali, i-au întors spatele: unii nu mai votează deloc, alții votează AfD. Din ce cauză? Ce face SPD pentru ei?

Rezultatul este o geometrie nouă: CDU, cu AfD pe dreapta, și SPD, cu Die Linke pe stânga. Ambele partide tradiționale și-au pierdut, din motive diferite, rostul în societatea germană de azi.

O aderare, nu o reunificare

Inegalitatea socială, pe care partidele tradiționale par să nu o mai observe, are și o hartă în Germania. Ierarhia dintre cei care guvernează și oamenii de rând, dintre bogați și săraci, se suprapune încă peste vechea graniță dintre Est și Vest. Există, așadar, încă două Germanii? Răspunsul este da. Generații întregi din fosta RDG n-au învățat la școală, înainte de 1989, nici măcar geografia Germaniei de Vest.

După căderea Zidului, după Wende[1], cum este numită în general această perioadă, est-germanii s-au trezit într-o altă țară, fără să fi fost întrebați dacă vor asta și, mai ales, cum văd acest proces de reunificare. Nu a fost o reunificare, ci, de fapt, o aderare. Estul a aderat la Vest, iar mesajul a fost limpede: regulile, legile, calificările și profesiile din Est nu mai contează; contează ce se decide la Bonn. Capitala era atunci încă la Bonn, pe Rin, aproape de granița cu Franța, foarte departe de Est. Iar est-germanii nu au fost în poziția de a negocia.

Firmele estice au ajuns în insolvență și au fost cumpărate în mare parte de firme din Vest, pentru sume simbolice. În Est, acest lucru a fost trăit ca un furt: „Ni s-au furat firmele.”, spuneau des est-germanii. A urmat șomajul. Profesia nu mai conta; cunoștințele acumulate într-o viață nu mai valorau nimic; industria a colapsat. Comparația cu România după 1990 se impune de la sine. În unele privințe, parcursul Germaniei de Est la începutul anilor 90 seamănă mai mult cu cel al României decât cu cel al Germaniei de Vest.

Pentru săraci, viața este mai scumpă

Biografiile de după 1990 arată concret ce a însemnat această ruptură. Un tânăr grădinar (întâmplător, tatăl meu, dar istoriile personale de acest fel sunt multiple) din Saxonia își înființase firma în 1987: cumpărase terenul și făcuse totul după regulile economiei de atunci. În 1989, sistemul s-a prăbușit, iar cunoștințele sale despre cum se conduce o afacere și cum se lucrează cu clienții au devenit cunoștințe dintr-o altă lume. A încercat, s-a luptat și a căutat variante de a-și vinde produsele. Dar s-a deschis primul magazin OBI, apoi încă o florărie cu flori din Olanda și, pas cu pas, nu i-a mai rămas mare lucru din expertiza, energia și entuziasmul de la început. Este o poveste de familie, una dintre multele din Est, unde sărăcia a însemnat, să trăiești de la o lună la alta, de multe ori cu ajutorul social.

Așadar, sărăcia rămâne un fenomen foarte răspândit, în special în zonele rurale din Est. Există o teorie potrivit căreia, pentru săraci, viața este mult mai scumpă[2]. Sună paradoxal, dar este foarte concret. În satele din Saxonia, autobuzul circulă de 3 ori pe zi, iar o călătorie până la oraș costă 6 euro, aproape 30 de lei. Dus-întors, 12 euro. Iar un abonament de 60 de euro pe lună nu ți-l permiți: nu ai banii toți odată, chiar dacă, împărțit la zilele în care călătorești cu autobuzul, ar ieși mai ieftin. Cu un salariu de îngrijitor de bătrâni sau de asistent medical, cu un salariu de mizerie, mai mic decât în Vest, este aproape imposibil să-ți trăiești o viață decentă.

Cauza profundă este sărăcia landurilor și, mai ales, a comunelor. De aici vine sărăcia din Est, în afara marilor orașe precum Leipzig, Dresda, Chemnitz, Erfurt, Rostock sau Magdeburg, care au o altă dinamică. Iar oamenii din zonele rurale sunt mai ușor de convins de AfD tocmai pentru că li se oferă o alternativă de a trăi mai bine, cel puțin în discurs.

Și Vestul a sărăcit, în anumite privințe, dar continuă să privească Estul ca pe un beneficiar al generozității sale: „noi vă dăm ajutoare, trimitem bani spre Est”. Imediat după alegeri, circula gluma că Markus Söder, din Bavaria, va amenința în curând Die Linke că nu va mai sprijini financiar Berlinul.[3] La câteva zile, gluma a devenit realitate: Söder a cerut redeschiderea discuției despre mecanismul de egalizare financiară dintre landuri dacă Die Linke va guverna capitala. Ce legătură are acest discurs cu valorile democratice?

Primii români ai Germaniei

Germanii din Est au fost, într-un anumit sens, primii români ai Germaniei. Regiunea lor a devenit, înainte și după 1990, un bazin de forță de muncă ieftină. Foarte mulți au plecat în Vest în anii ’90. Și pentru că nu erau distanțe atât de lungi, reveneau acasă în weekend. Mergeau în Vest „pe montaj”, cum se zicea, la studii sau la alte munci. Abia când nu au mai fost destui, s-a adus forță de muncă din alte țări.

Germanii au fost, așadar, primii est-europeni care au mers la muncă în Germania de Vest. Pe de altă parte, migrația din România nu începe în 2007 și nici în 2002: forță de muncă românească există în Germania încă din anii ’90. Aceste valuri migratorii trebuie privite în continuitatea lor, pentru că istoria internă a Germaniei și migrația din România și Republica Moldova fac parte dintr-o singură poveste.

Roșu în centrul orașului, albastru la periferie

Imaginea unei Germanii rurale, mai ales în Est, care votează AfD, și a unei stângi urbane este, în linii mari, corectă. În Saxonia, un land preponderent rural, CDU guvernează din 1990. Atunci, oamenii nu și-au putut închipui să voteze un partid care își avea originea în SED, fostul partid comunist al RDG, PCR-ul Germaniei de Est. CDU era alternativa. Astăzi, când aceiași alegători văd că CDU nu face nimic pentru ei, nu trec la Die Linke, ci la AfD.

În orașele mari, tabloul se inversează. Harta Berlinului de după alegeri o arată clar: în centrul orașului totul este roșu, culoarea Die Linke. În Marzahn-Hellersdorf, district din fosta RDG, la est de vechiul Zid, domină albastrul AfD. În vest și sud-vest, în Steglitz-Zehlendorf sau Charlottenburg-Wilmersdorf, acolo unde sunt bogăție și vile, domină negrul CDU. Sunt clișee, dar rezultatele le confirmă.

Un paradox merită subliniat. Politicile antimigrație au cel mai mare succes acolo unde proporția migranților vizibili este cea mai mică. În localitățile rurale din Est se pune foarte mult accent pe cultură, pe cine este „din cultura noastră” și pe cine nu. Tocmai acolo unde oamenii nu au contact cu străinii, se votează împotriva lor.

Discuțiile de familie din Saxonia arată clar lucrul ăsta. Un meșter dintr-un sat, cu casă, familie, copii sănătoși și creștin pe deasupra, căruia îi merge bine, descrie Berlinul ca pe un oraș în care azilanții primesc case, bani și tot ce au nevoie. Ultima dată fusese în Berlin cu zece ani în urmă; restul le auzise la televizor și le citise în mass-media sau pe  social media. Realitatea este alta. Solicitanții de azil sunt cazați în fostul aeroport Tegel, în condiții inumane: câte 18 persoane într-un spațiu ca o celulă, fără acoperiș, într-o hală cu sute de oameni, în zgomot continuu, femei, bărbați, copii și bătrâni laolaltă. Nu primesc case, nu primesc bani și nu pot face ce vor; sunt cazați acolo ca în închisoare. Acesta este, cumva, capitalul AfD: necunoașterea sau informația precară a electoratului despre ce se întâmplă cu adevărat și despre cum funcționează politica, birocrația și administrația publică.

Alegătorii nu sunt proști. Sunt făcuți proști

De ce a câștigat Die Linke la Berlin, după ce guvernase orașul alături de SPD și Verzi cu rezultate slabe sau ambigue? Partidul s-a reformat din interior. Foarte mulți tineri au aderat; practic, odată cu venirea acestor tineri au venit cu idei noi și cu o nouă generație de oameni în structurile partidului. Plecarea Sahrei Wagenknecht și fondarea partidului ei, BSW,[4] nu au dus la moartea Die Linke, cum se aștepta lumea; dimpotrivă, partidul a prins mai mult curaj, ca o formă de contrareacție. BSW încearcă să se poziționeze undeva între Die Linke și AfD, cu un discurs foarte conservator, chiar antimigraționist, în chestiunea migrației. La Berlin, însă, nu a intrat în parlament.

Diferența decisivă a fost însă campania. În Mecklenburg-Pomerania Occidentală, social-democrații Manuelei Schwesig au vorbit și despre economie și educație, dar au făcut în primul rând o campanie anti-AfD. La Berlin, Die Linke a mizat pur și simplu pe criza locuințelor, pe chirii și pe soluții pentru criza socială din oraș. Acestea sunt subiectele adevărate de care oamenii sunt preocupați.

În Germania se vorbește non-stop despre AfD. Înaintea alegerilor, întrebările erau aproape exclusiv acestea: va câștiga AfD? Ce se întâmplă dacă va câștiga? Cine sunt oamenii din AfD? Acest discurs a făcut AfD mai mare decât este de fapt.

Candidata Die Linke, Elif Eralp[5], a avut o altă abordare. Întrebată într-un interviu televizat, după ce presa aflase că își caută o locuință, cât își permite să plătească chirie, a răspuns: 1.400 de euro. Foarte concret. Alegătorul se poate raporta la un asemenea răspuns. Trebuie să știi cât costă o pâine, cât costă o cafea, cât costă să locuiești în orașul pe care vrei să-l conduci. Un exemplu asemănător există și în România: Dominic Fritz, fostul primar al Timișoarei, când vorbește despre hainele obișnuite pe care le poartă și despre faptul că asta nu are pentru el nicio importanță. Un politician care merge cu autobuzul și cu trenul, care știe cât costă o pâine și care își face treaba la birou în interesul cetățenilor pe care îi reprezintă, deși are o funcție înaltă, este perceput ca autentic. O asemenea abordare ajută mai mult împotriva AfD decât repetarea la nesfârșit a pericolului pe care îl reprezintă această din urmă formațiune politică.

Problema are și o dimensiune instituțională: coalițiile. Este discutabil dacă mecanismul coalițiilor a fost vreodată unul cu un succes mare. Coalițiile obligă partidele să-și micșoreze nucleul și identitatea proprie, iar rezultatul este un amalgam: câte puțin din toate. Înaintea alegerilor, fiecare partid are o altă soluție, de pildă, pentru criza chiriilor. După alegeri, toate ies din negocieri și le spun alegătorilor că și-au impus soluția. Dar nu pot avea toate dreptate în același timp. Soluțiile se anulează una pe cealaltă, iar de aici vin rezultatele slabe în practică.

Politicienii fostului centru politic dau apoi lecții: „Așa funcționează democrația, întotdeauna este un compromis.” Dar cancelarul Merz, spre exemplu, care a promis în campanie că va opri îndatorarea și care acum face datorii, invocând compromisul, îl face de râs pe alegător. De aici reacția: „Gata, cu aceștia nu mai am încredere în ei”. Sau, cum se spune în România, „n-am cu cine vota”.

Alegătorii nu sunt proști. Sunt făcuți proști prin aceste lecții, pe care românii le cunosc bine, mai ales din partea Germaniei: „Faceți-vă temele, după aceea mai vorbim.”, spun astfel de politicieni care sunt rupți, de fapt, de contactul cu oamenii de rând. Gestul de a da lecții alegătorului sau concetățeanului este o abordare greșită. Politica trebuie să redevină o politică de la om la om și de la egal la egal, pentru că acum există o ierarhie imensă, respectiv o politică făcută de sus în jos.

„Nemții noi” și votul migranților

Die Linke a reușit să atragă foarte mulți alegători care nu votaseră până acum. Printre ei sunt mulți migranți, „nemți noi”, adică naturalizați, care și-au primit cetățenia germană în ultimii ani. Foarte mulți dintre cei care au votat pentru prima oară provin din comunitățile turce și kurde din centrele urbane, mai ales din Friedrichshain-Kreuzberg, districtul din care provine Elif Eralp și în care Die Linke a depășit pragul de 40%. Eralp, fiica unor refugiați politici din Turcia, își asumă trecutul migratoriu și îl folosește în mod pozitiv. Sahra Wagenknecht, care are rădăcini iraniene, nu joacă această carte. Iată cât de diferite pot fi abordările. Și cu consecințe electorale, evident.

Votul migranților nu merge însă doar spre stânga. În Marzahn-Hellersdorf, districtul în care AfD a ieșit pe primul loc, trăiește și cea mai mare concentrare de cetățeni români din Berlin. O legătură directă nu poate fi afirmată; din punct de vedere științific, nu ar fi corect. Întrebarea rămâne totuși legitimă: câți cetățeni ai Uniunii Europene care au drept de vot la alegerile locale (în Germania) optează pentru partide de extremă dreaptă? La alegerile prezidențiale din 2025, peste două treimi dintre românii care au votat în Germania l-au susținut pe George Simion. Sunt alegătorii AUR și electorat AfD? Până acum, nu există studii care să arate clar o corelație.

Pentru germanii proveniți din fosta Uniune Sovietică, legătura este însă documentată: mulți votează AfD pentru că valorile partidului se suprapun, în mare măsură, cu valorile lor tradiționale și identitare. Iar în Marzahn trăiesc și foarte mulți moldoveni. Cei mai mulți au cetățenie română și devin astfel invizibili în statistici, deși diversitatea reală a acestor comunități ar trebui recunoscută; în orice caz, rămâne de văzut dacă același mecanism funcționează și în cazul românilor și al moldovenilor

Lucrătorii români și moldoveni pe care nu-i reprezintă nimeni

Trebuie spus că tendința migrației românești în Germania este spre Vest. Numărul asociațiilor românești și germano-române, al bisericilor și al parohiilor românești este mai mare acolo. Studiile sociologului Dumitru Sandu despre „câmpurile” migrației arată că migrația din România spre spațiul german se îndreaptă mai ales către Austria și spre sudul Germaniei. Au venit români și în Est, unde există centre de consiliere la Leipzig și Dresda și servicii pentru familiile rome din România la Magdeburg și Halle. Dar în Est au venit mai ales ca sezonieri, de exemplu, în Brandenburg, la sparanghel și la căpșuni.

Sezonierii sunt cei mai exploatați. În mod normal, angajatorul este obligat să plătească contribuția la asigurarea socială. Apoi vin excepțiile. În agricultură, perioada în care angajatorul nu este obligat să-l includă pe sezonier în asigurările de sănătate, de îngrijire, de pensie și de șomaj a fost prelungită de la 90 la 180 de zile. Firmele agricole germane s-au bucurat. Românii continuă să vină și să lucreze pe câmp, 16 ore pe zi, fără a fi asigurați. Nici nu trebuie să fie, pentru că legea prevede o excepție.

Așa se ajunge foarte des ca cetățenii români să nu fie incluși nici în sistemul german de asigurări sociale, nici în cel românesc. Surpriza vine mai târziu, când omul ajunge la o anumită vârstă și își dă seama că, practic, nu are pensie.

Mulți acceptă de la început această lipsă de protecție. Vin ca să facă bani pentru cei rămași acasă, în special, ceea ce este legitim. Pe un grup de Facebook al moldovenilor din Berlin pot fi citite anunțuri de genul: „Bună, caut de muncă, nu știu germană, la negru, cu biometric.” Gata de exploatare. În acel moment nu ai de unde să începi să-i explici omului că are drepturi și că, mai târziu, trebuie să urmeze niște pași ca să-i fie bine mai târziu. În Republica Moldova, chiar mai mult decât în România, viața este atât de grea încât oamenii trebuie să accepte orice. Acesta este cel mai rău scenariu.

Au existat și reacții, trebuie să recunoaștem. În industria cărnii, după ce, în pandemie, au ieșit la iveală condițiile în care trăiau muncitorii, politicul a intervenit, iar o parte dintre căminele și containerele în care „au locuit” muncitorii români au fost închise. Proiectul Faire Mobilität[6] trimite consilieri pe câmp, în abatoare și în parcările de TIR-uri, să vorbească cu oamenii despre drepturile lor. Nici statul român nu a stat cu mâinile în sân. În timpul pandemiei, ministra muncii de atunci, Violeta Alexandru, a mers la fața locului, inclusiv la Bornheim, unde avusese loc una dintre puținele greve ale muncitorilor români și romi, și a spus clar: „Așa nu se poate.” Ambasada României la Berlin are un atașat pentru chestiuni sociale și de muncă. Dar este singură doamna atașată, presiunea este imensă, iar landurile și lobby-ul agricol sunt foarte puternice. Statul român face ce poate, dar ar trebui să facă mai mult.

Cea mai mare problemă rămâne însă reprezentarea sindicală. Sindicatele germane se ocupă în mare parte de muncitorii germani angajați, nu de cetățenii străini. Confederația DGB ar trebui să se deschidă și să găsească modalități de a-i integra și pe cetățenii UE. Deocamdată, un singur sindicat, FAU, a găsit un model de membership accesibil și muncitorilor sezonieri și a celor care lucrează în condiții precare, printre care mulți români. Interesele muncitorilor români nu sunt reprezentate acolo unde ar trebui, adică în Germania. Nu are rost să fii membru de sindicat în România dacă pleci peste hotare și acolo nu ai pe nimeni care să te apere, inclusiv în instanță.

Problema nu-i privește însă doar pe lucrătorii străini. Sindicatele, ca și SPD, își pierd membrii pentru că lumea muncii s-a fragmentat: între contracte temporare, subcontractare și lucru pe cont propriu, structurile lor tradiționale nu mai reușesc să-i adune pe toți sub același acoperiș.

Informații sunt destule. Drepturi sunt puține

Multe soluții trebuie căutate la nivel european, nu lăsate exclusiv statelor naționale sau landurilor. O pensie europeană, adică un număr european de asigurare socială, ar elimina o birocrație imensă: astăzi, perioadele de muncă trebuie calculate, comunicate și documentate între toate statele membre ale UE în care omul a lucrat.

La fel în cazul asigurării de sănătate. În România există o singură casă națională de asigurări. În Germania funcționează aproape o sută de case publice, care au obligația legală să plătească serviciile medicale și care, în același timp, concurează între ele, deși cota generală de contribuție este aceeași pentru toate. Este capitalism și nu este capitalism, o concurență semiadevărată, cu costuri birocratice imense. Asemenea sisteme trebuie simplificate și armonizate la nivel european, iar interesul economic nu poate sta mai presus de protecția socială. Același lucru este valabil și pentru reprezentarea sindicală a lucrătorilor mobili.

Abordarea dominantă, potrivit căreia trebuie doar să-i informezi pe românii săraci, este parțial greșită. Informația ajută întotdeauna, iar proiecte precum Faire Mobilität sunt valoroase. Dar informația nu este totul. Multe persoane din mediul rural, din zone defavorizate sau din situații dificile nu au cum să pună în practică informațiile pe care le primesc. Dacă li se livrează astfel de informații. Le lipsesc asistența juridică, iar victimelor traficului de persoane le lipsesc adăposturile, timpul și banii necesari pentru a se întoarce acasă. Lipsurile sunt prea mari pentru ca informația să-și facă efectul.

Formula „mai multă informație, mai multă informație, mai multă informație” și-a atins limitele. Informații avem destule. Drepturi avem puține.

Remigrația: de la idei la fapte

AfD a adus în dezbaterea publică germană conceptul de „remigrație”, preluat de la activistul austriac Martin Sellner[7]. Merită precizat: nu este un mare cercetător, nu este un Noam Chomsky sau un Lucian Boia, ci un absolvent de filosofie care se consideră mare politician. Sellner a luat un termen neutru din studiile despre migrație, care descria pur și simplu întoarcerea migranților în țara lor de origine, și l-a transformat într-un instrument de atac politic, într-un avertisment: „Atenție, ăsta e programul nostru.”

Concepția sa împarte oamenii în trei categorii. Prima: cei fără drept legal de ședere, care au intrat fără viză sau nu au obținut azil, printre ei și moldoveni; aceștia ar trebui deportați imediat. A doua: străinii cu drept de ședere, inclusiv cetățenii UE, cum sunt și românii (parțial și moldoveni cu cetățenie română). A treia: cei cu rădăcini străine, chiar dacă au cetățenie germană. Aici se vede limpede că este vorba, de fapt, de o politică a identității etnice, a celor care nu au „sânge german”. La această a treia categorie, concepția nu mai poate funcționa. Rămâne doar un instrument de ură, menit să provoace haos și neliniște, mai ales în rândul migranților.

Efectul s-a văzut imediat. În Wedding, cartier berlinez cu o puternică comunitate turcă, trăiesc foști Gastarbeiter[8] veniți în anii ’70–’80 și copiii lor, care, între timp, sunt cetățeni germani. Sunt oameni de rând. Au muncit toată viața, au Mercedesul în fața ușii, iar unii și-au cumpărat o locuință. Pleacă vara câteva luni în Turcia și se întorc în octombrie: „Ne întoarcem acasă, dar, de fapt, aici suntem acasă.” Este o formă de transnaționalism. Mulți nici nu se întorc definitiv în locurile de origine după ce ies la pensie. Se consideră nemți. Și au înțeles imediat mesajul: aici sunt ei vizați.

Remigrația nu este, deocamdată, un plan politic gata de aplicare, trebuie să spunem lucrul ăsta. Este o carte; sunt idei. Dar istoria anilor ’20 și ’30 ai secolului trecut arată cum se trece de la idei la fapte. În Turingia, unul dintre landurile în care nazismul a fost primit foarte repede, AfD a obținut în 2024 cel mai mare scor de până atunci, la aproape o sută de ani de la debutul nazismului. Ce scria scriitorul anarhist Erich Mühsam[9] despre atmosfera din Turingia anilor ’30 seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat acolo în anii 2020. Comparația trebuie lăsată pe seama istoricilor. Astăzi totul este altfel, cu internetul, cu social media, cu TikTok, așa cum a arătat fenomenul în România, în cazul lui Călin Georgescu. Dar un lucru este clar: ideile produc teamă și nesiguranță chiar înainte de a deveni fapte.

Asta nu înseamnă că toți cei care votează AfD sunt extremiști. În AfD există extremiști, fără îndoială. Dar partidul a crescut imens, iar mulți dintre alegătorii săi îl votează pentru ceea ce consideră valori tradiționale: familia, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, copiii și, undeva, Dumnezeu. Ei nu pot fi numiți, în bloc, extremiști. De aceea, formulele „extrema stângă” și „extrema dreaptă” merită folosite cu un semn de întrebare. Și la dreapta și la stânga există un întreg spectru politic sau de simpatii politice.

O rețetă care nu mai funcționează

Va avea AfD succes în continuare? În condițiile de astăzi, probabil că da. Dar aceste condiții au fost create de celelalte partide democratice. Nu de „partidele vechi”, cum le numește AfD, ci de partidele care există de mai mult timp decât el. Cât timp ele nu vin cu ceva convingător, cu ceva care să unească societatea, cu idei inteligente și bine gândite pentru viitor și, mai ales, pentru oameni, AfD va continua să crească. Celelalte partide trebuie să se trezească din somn și să vină cu soluții reale.

După eșecul din Mecklenburg-Pomerania Occidentală și din Berlin, cancelarul Merz a ieșit la microfon cu un mesaj familiar și în alte părți ale Europei, pentru a explica eșecul: guvernul încă nu i-a convins pe oameni de soluțiile sale. Altfel spus, oamenii n-au înțeles ce face guvernul; n-au înțeles că guvernul vrea binele lor. Atâta timp cât alegătorii sunt tratați de sus de către acest tip de politician neautentic, strategia nu va funcționa.

Die Linke propune la Berlin un plan pentru răscumpărarea locuințelor vândute odinioară de guvernul berlinez. Planul pare bine gândit și în direcția corectă, chiar dacă doare la început: estimările variază între 36 și 70 de miliarde de euro, iar bugetul va fi afectat serios. Dar dacă aceasta este o soluție reală la criza locuințelor, atunci trebuie aplicată. Ce nu funcționează este să promiți că nu mai faci datorii, iar odată ajuns la putere să faci din nou datorii. Rețeta asta nu funcționează.

Janka Vogel

Autoarea este cercetătoare în științe sociale, specializată în studii sud-est europene, cu un parcurs dedicat migrației românilor și moldovenilor în Germania. Legătura sa cu România și Republica Moldova a început în 2004. A lucrat aproximativ zece ani în asistența socială pentru migranții români și moldoveni din Berlin și în administrația publică berlineză, a predat la universitățile din Jena și Cottbus-Senftenberg și este președinta Societății Germano-Române din Berlin, funcție pe care nu o exercită în prezent, ca urmare a detașării sale profesionale în România. A fost membră a partidului Die Linke și, în 2021, candidată la alegerile pentru consiliul districtual Charlottenburg-Wilmersdorf.