Partea a II-a: Europa, România și „noul obscurantism”; consecințele votului american din 3 noiembrie 2026

Interviu cu profesorul Vladimir Tismăneanu realizat de Horațius Dumbravă și Anatolie Coșciug

După 3 noiembrie: „valul albastru” și înfrângerea lui Trump

Anatolie Coșciug

Alegerile din 3 noiembrie au adus un adevărat „val albastru”. Democrații au câștigat ambele Camere ale Congresului și vor avea cel puțin 54 de senatori, după ce au câștigat în Texas, Ohio, Iowa, Carolina de Sud sau Kansas, unde nu mai aleseseră un senator democrat de aproape un secol. Cum evaluați acest rezultat? Și ce fel de președinte vom vedea în ultimii doi ani de mandat? În noaptea alegerilor, Donald Trump a promis că „va lucra cu democrații”, dar a postat imediat o șapcă pe care scrie „VETO”.

Vladimir Tismăneanu

Trump nu se sinchisește de ceea ce promite. Este labil și imprevizibil. Nici el nu știe ce va face și ce va spune peste un ceas. Este reactiv. Dacă îl enervează ceva, răspunde furios. Nu s-a așteptat la această prăbușire de prestigiu, de autoritate, de influență. Se credea invincibil și infailibil. Acum este în faza de recuperare. A avut o repliere de forțe, o mutație psihologică și chiar sociologică. Fără să-și dea seama, sedus de propriile himere, Trump a grăbit un proces de conștientizare a impasului MAGA. Fantasma s-a ofilit.

Horațius Dumbravă

Care sunt cauzele acestei înfrângeri? Războiul cu Iranul, scumpirea benzinei, costul vieții sau corupția? Într-un sondaj Fox News din octombrie, 88% dintre alegători se declarau foarte îngrijorați de corupția din guvern, mai mulți decât cei îngrijorați de prețuri. Au votat americanii, în primul rând, împotriva unui anumit stil de guvernare?

Vladimir Tismăneanu

Cauzele mega-înfrângerii sunt direct legate de nesăbuința strategică ridicată la rang de politică de stat. Mistica puterii pe fondul gândirii magice. Costurile hybrisului. Războiul din Iran era sortit să fie pierdut. A fost declanșat pentru a-i satisface lui Trump pretenția de pacificator planetar. Gândit aiurea, fără obiective clare, lipsit de o viziune coerentă, a fost și rămâne o aventură de un cumplit diletantism. Hegseth e principalul vinovat, dar Hegseth n-a făcut decât să-i cânte în strună lui Trump.

O altă cauză a înfrângerii a fost eroziunea fulgerătoare a imaginii oligarhilor apocaliptici din Silicon Valley. În aceeași direcție, prăbușirea imaginii lui Elon Musk în Texas și în întreaga țară. DOGE[1] a fost expresia patologică a arbitrariului distructiv, ICE[2] este cruzimea instituționalizată.

Trump este văzut ca un moșneag sclerozat obsedat de o sală de bal și de un arc triumfal. Cultul personalității s-a dovedit un construct înșelător și precar. Trump a ignorat criza bugetelor de familie în rândul clasei de mijloc. A subapreciat nemulțumirea crescândă față de costul benzinei. Mișcările legate de războiul din Ucraina au revoltat prin cinismul lor ostentativ. Nepotismul parazitar și favoritismul clientelar au atins cote paroxistice. Electoratul a pedepsit iresponsabilitatea caligulară. Fenomenul se numește „political decay”: decădere, descompunere, degradare, dezintegrare. Personalizarea aberantă a puterii se răzbună asupra beneficiarilor săi.

Anatolie Coșciug

În 2024, aproape jumătate dintre alegătorii latino-americani l-au votat pe Donald Trump. Acum, potrivit exit-pollului NBC News, 62% dintre ei au votat cu democrații, iar 57% dintre toți alegătorii consideră că acțiunile ICE au mers prea departe. Au înțeles comunitățile de imigranți ce înseamnă, concret, politica de expulzări? Și mai poate mișcarea MAGA să recâștige acest electorat?

Vladimir Tismăneanu

Am studenți din aceste comunități. Ceea ce s-a petrecut, cruzimea și violența plutoanelor ICE, i-au înspăimântat. Pe ele și pe ei. Familiile și prietenii au trăit stări de angoasă cum nu-și imaginau că se pot petrece în această țară. S-a spus un „nu” categoric xenofobiei. Talarico[3] este opusul primordialismului rasist. Este un creștin umanist, nu unul naționalist.

Horațius Dumbravă

Elon Musk a cheltuit aproape jumătate de miliard de dolari pentru republicani, peste 200 de milioane numai în Texas, iar candidatul pe care l-a susținut acolo a pierdut. Ce spune acest eșec despre puterea banilor din Silicon Valley în politica americană? S-a încheiat alianța dintre Trump și „oligarhii tehnologici” sau aceștia își caută doar un alt candidat?

Vladimir Tismăneanu

Pot să-l caute mult și bine. Trump intră în categoria liderului mesianic. Crede el însuși și îi face și pe alții să creadă că poate face minuni.

Horațius Dumbravă

Revenind la tema cărții dumneavoastră: ce se întâmplă cu o „fantasmă a salvării” atunci când alegătorii îl sancționează pe salvator? Urmează deziluzia sau o radicalizare a nucleului dur MAGA?

Vladimir Tismăneanu

Ce se întâmplă cu o fantasmă a salvării atunci când electoratul se simte înșelat, trădat, disprețuit și îl sancționează pe „salvator”? Avem cazul Viktor Orbán. Voia să domnească plebiscitar, prin referendum permanent. A pierdut. Motivul principal este că publicul electoral atinge un prag de saturație. Corupția a devenit insuportabilă; este percepută ca o palmă permanentă, un scuipat perpetuu pe obrazul cetățeanului. Sindromul Imelda Marcos[4]. Ori sindromul Fidesz. Orbán a recunoscut că a pierdut. Nu și-a revenit. E epuizat. Unii salvatori recidivează. Revin după ani, promițând din nou paradisul terestru. Juan Domingo Perón în Argentina[5]. Conceptul-cheie este pragul de acceptare. Respectiv, de saturație. Momentul în care entuziasmul de masă se transformă în refuz de masă. După extazul idolatric urmează revirimentul democratic.

Anatolie Coșciug

Este J.D. Vance, vicepreședintele SUA, moștenitorul firesc al mișcării MAGA sau această înfrângere îi complică drumul spre 2028?

Vladimir Tismăneanu

JD este un oportunist perfect. Nu-i pasă ce a spus în trecut. Se adaptează cameleonic. Acum încearcă să-și construiască o credibilitate, o inocență, chiar, dacă vreți, o virginitate. A fost solidar cu toate excesele lui Trump. În memoria americană și internațională, rămâne pe veci asociat cu ambuscada împotriva lui Zelenski din februarie 2025. Este un izolaționist îndârjit și nu-i pasă de Europa nici cât negru sub unghie.

NATO, Ucraina și Rusia

Horațius Dumbravă

Domnule profesor, la finalul primei părți a interviului spuneați că extinderea Uniunii Europene spre Est s-a desfășurat în paralel cu extinderea NATO și cu redefinirea rațiunii de a fi a Alianței. Cum ați privit, de-a lungul timpului, rolul NATO?

Vladimir Tismăneanu

Îmi amintesc lansarea cărții Fantasmele salvării la Politics and Prose, o cunoscută librărie din Washington. După lansare, am mers la un restaurant thailandez din apropiere împreună cu ambasadorul ceh la Washington de atunci, Alexandr „Saša” Vondra, fost purtător de cuvânt al Cartei 77, apropiat de Václav Havel și de direcția umanismului civic.

Poziția mea de atunci, influențată de lecturi și de propria atitudine, era că NATO își îndeplinise rolul și nu mai era necesară. Două persoane, Saša Vondra și regretatul François Furet[6], mi-au spus același lucru: „Dacă nu există NATO, ne întoarcem la 1914.” Erau doi oameni care știau despre ce vorbesc.

Eu am răspuns că există tratate. Eram în 1998, după Memorandumul de la Budapesta, prin care Statele Unite și celelalte puteri semnatare ofereau Ucrainei asigurări în schimbul renunțării la armele nucleare. Am văzut cum a fost susținută Ucraina și vedem și astăzi, inclusiv prin vizitele lui Jared Kushner și Steve Witkoff, pe care eu îl numesc Dim Wit, pornind de la „dimwit”. Ni se spune că trebuie să discutăm cu ambele tabere. Sigur, au existat atâtea întâlniri între Churchill și Hitler, încât să vorbim despre lecțiile istoriei…

Dacă NATO nu mai există, dispare și rațiunea prezenței trupelor americane în Europa. Aceasta este singura rațiune. Fără NATO, adio, americani. Trump a intrat în acest joc; nu știu cât de conștient a fost la început, dar treptat l-a asumat. Prima administrație Trump nu a avut o asemenea prioritate sub nicio formă.

Mi-am schimbat opinia despre NATO pe măsură ce am citit tot mai mult. La o convenție a Association for Slavic, East European, and Eurasian Studies [ASEEES], desfășurată la Pittsburgh, am susținut o pledoarie pentru existența NATO într-un panel găzduit în sala principală, în fața a aproximativ 600–700 de persoane. Profesorul Alvin Z. Rubinstein, specialist în fosta Iugoslavie și în URSS, căruia i-am dedicat, cred, tocmai Fantasmele salvării, m-a întrebat: „Dar dacă Rusia se va enerva și va reacționa?”. Eu susțineam nu numai existența, ci și extinderea NATO-ului. Panelul era despre NATO enlargement.

Am răspuns atunci cum cred că ar trebui să răspundă și Zelenski: Russia – to a therapist! Trimiteți Rusia la terapeut. Rusia are nevoie de tratament psihiatric. Nu vreau să patologizez, dar există elemente patologice în ceea ce se întâmplă acolo.

Citesc foarte mulți comentatori și intelectuali ruși pe care îi respect, printre care Leonid Gozman, autorul unei cărți extraordinare despre psihologia totalitarismului, și Alexander Etkind.[7] Urmăresc cu mare atenție ce spun intelectualii ruși, pentru că aceasta este rațiunea de a exista a intelighenției: încercarea de a pune laolaltă politicul, moralul și strategicul.

Horațius Dumbravă

Cu un Congres controlat de democrați, cât de mult pot fi corectate politicile lui Trump față de Ucraina și înțelegerile sale cu Putin? Și ce ar trebui să înțeleagă România, acum că războiul a ajuns la Marea Neagră, pe coastele noastre?

Vladimir Tismăneanu

România este membră a UE și NATO. Ambele sunt esențiale pentru identitatea democratică a statului român. Nu se pune problema unei alegeri. Fidelitățile noastre trebuie să fie instituționale, nu doar personale. Sigur, contează relațiile intersubiective.

Naționalismul, resentimentul și experiența eșecului

Horațius Dumbravă

Ați identificat ura ca element de coagulare a unor mișcări aparent foarte diferite. Ce rol joacă resentimentul și cum se transformă experiența individuală sau colectivă a eșecului într-o explicație politică despre vinovați, elite și națiune? Întrebarea este cu atât mai actuală după o campanie americană care a mizat din plin pe acest resentiment: cu o zi înainte de vot, J.D. Vance afirma la un miting din Ohio că „imigranți somalezi ilegali” s-ar coordona pentru a „inunda secțiile de votare”, iar Donald Trump îl numea „jihadist” pe candidatul democrat la Senat din Michigan, Abdul El-Sayed.

Vladimir Tismăneanu

Ce s-a coagulat, așadar? Am spus că un element este ura. Un al doilea element care trebuie avut în vedere este resentimentul, despre care există o întreagă literatură. S-a publicat recent, în traducere românească, volumul lui Yael Tamir despre naționalismul liberal[8]. Yael Tamir, fostă studentă a lui Isaiah Berlin, este filosof politic israelian. Spun „filosof”, nu „filosoafă”, din motive care țin de estetica uzului, nicidecum din sexism. Hannah Arendt însăși refuza termenul Philosophin: „Eu sunt Philosoph, nu Philosophin.” Desigur, fiecare poate privi această chestiune cum dorește.

Am aflat recent, cu mare tristețe, despre dispariția unei importante gânditoare a naționalului și a naționalismului, Liah Greenfeld. Ea a publicat Nationalism: Five Roads to Modernity[9], o carte pe care o recomand pentru traducere în limba română. Examinează acolo inclusiv naționalismul rus. Liah provenea dintr-o familie de disidenți ruși de origine evreiască. Am cunoscut-o prin profesorul Daniel Chirot; în arhiva revistei Slavic Review poate fi găsită și recenzia pe care a scris-o despre cartea mea Fantasmele salvării.

Categoria pe care Liah Greenfeld o folosește, după ce face distincțiile necesare între patriotismul constituțional și naționalism, nu este aceea a naționalismului „sănătos” sau „nesănătos”. Trebuie să-i fi citit foarte atent pe Fichte, pe Hegel și pe Anthony Smith ca să ajungi la astfel de subtilități… Lăsând gluma la o parte, categoria ei este cea a resentimentului.

Trebuie să vedem ce provoacă resentimentul. Intervin aici invidia, frustrarea și conștiința că nu vei ajunge la aceeași performanță; apare atunci impresia că altcineva a trișat, deoarece te consideri foarte bun, excepțional, unic, olimpic, predestinat să reușești. Și totuși nu reușești. Urmează culpabilizarea tuturor celor care fie reușesc, fie îndrăznesc să-ți spună că tu nu ai reușit.

Resentimentul este, așadar, și un răspuns la eșec. Costică Brădățan a scris despre eșec, iar pentru Emil Cioran e o temă centrală. Eșecul poate produce o admirație benignă față de cel care reușește, dar poate genera și o invidie malignă în rândul celor care nu reușesc.

O parte a explicației se află într-o carte legată și de propria mea biografie. Am petrecut destul de mult timp în Venezuela. Mătușa mea era directoarea Muzeului de Artă, iar soțul ei, Carlos Rangel, era un cunoscut politolog latino-american. Cartea lui, care nu a apărut în românește, a fost publicată în franceză sub titlul Du bon sauvage au bon révolutionnaire, cu o prefață de Jean-François Revel.[10] Așa am ajuns să-l cunosc pe Revel. Tema cărții o reprezintă miturile Lumii a Treia. MAGA este Lumea a Treia.

De aceea nu putem vorbi doar despre „extrema dreaptă”. Anatolie Coșciug spunea în prima parte a interviului că există asemenea tendințe și la extrema stângă. Într-adevăr, există elemente comune între lepenism, trumpism și mélenchonism. Explicația ne întoarce la istoria ideilor și la o carte care, la vremea ei, l-a iritat pe Raymond Aron. A fost scrisă de Zeev Sternhell, istoric al ideilor, sociolog și politolog israelian. Pentru că suntem la UBB, aș vrea să-i aduc aici un omagiu lui Michael Shafir. Am avut și polemici, dar, într-o anumită perioadă, am fost foarte buni prieteni. Michael Shafir a fost studentul lui Zeev Sternhell la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Cartea lui Sternhell se intitulează Ni droite ni gauche. L’idéologie fasciste en France – în engleză, Neither Right nor Left: Fascist Ideology in France[11]. El identifica originile franceze ale fascismului nu numai la extrema dreaptă, deși se aflau și acolo, ci și în Partidul Socialist, în gândirea socialistă franceză, care avea o lungă tradiție de asociere a anticapitalismului cu antisemitismul.

Extremele politice și memoria istorică

Anatolie Coșciug

În această apropiere dintre extreme, cât de mult contează educația istorică și felul în care o societate își asumă trecutul? Putem lega succesul actual al radicalismului din estul Germaniei de modul în care RDG a predat nazismul la școală și a marginalizat Holocaustul?

Vladimir Tismăneanu

Avem nevoie de istoria ideilor și de educație. Tocmai această cunoaștere a blocat-o RDG-ul: generații întregi s-au format în Germania de Est fără să înțeleagă centralitatea Holocaustului în experiența național-socialistă. Nu făcea parte din curriculum; nu se discuta. Se mergea în pelerinaj la fostele lagăre de concentrare și se vorbea despre persecutarea deținuților politici, a comuniștilor și a altora, însă nu despre Holocaust ca element central al nazismului.

Amintiți-vă polemica provocată de Ion Iliescu înainte de formarea Comisiei Wiesel, când a spus că și tatăl său fusese într-un lagăr de concentrare. Tatăl lui Ion Iliescu nu fusese ținta „Soluției Finale”, ci un deținut politic într-un lagăr pentru deținuți politici. Lagărul de la Târgu Jiu nu era un lagăr de exterminare, ci unul de internare a comuniștilor. Dacă măsura era corectă sau incorectă, este o discuție separată. Era război, iar ei erau considerați inamici interni. Pătrășcanu, care era mai bine conectat, a fost trimis la Poiana Țapului, în vila familiei sale. Ceaușescu și Gheorghiu-Dej au stat la Târgu Jiu.

Iată cum temele de teorie și de filosofie politică se leagă de istoria politică.

Horațius Dumbravă

A taxat votul din 3 noiembrie radicalizarea din America? Și poate fi acesta un semnal pentru Europa, unde, de la AfD la AUR, radicalizarea pare să-și urmeze propriul drum?

Vladimir Tismăneanu

Cred că masacrul recent de la Cracovia[12] este un semnal de alarmă pentru întreaga Europă. Cultivarea urii duce la asemenea orori. Extremele disprețuiesc și detestă decența, civilitatea, raționalitatea. Încurajează și practică lipsa de măsură.

Horațius Dumbravă

Și în România, mulți politicieni s-au întrecut în gesturi de supunere față de Donald Trump. AUR și-a făcut din MAGA un brand, președintele Nicușor Dan a mers la Washington la reuniunea „Consiliului de Pace” al lui Trump, un gest pe care l-ați criticat, iar primarul Sectorului 4, Daniel Băluță, ne promite un parc „Donald Trump”, cu o miniatură a Casei Albe în mijloc. De unde vine această vocație a genuflexiunii? Și ce le mai rămâne acum, după ce chiar americanii l-au sancționat pe Trump?

Vladimir Tismăneanu

Parte vine din provincialism, din necunoașterea adevăratelor mize, clivaje, opțiuni din Occident în general, din Statele Unite în special. Săritul peste cal, excesul encomiastic au, din păcate, o tradiție nu tocmai onorabilă. A veni în întâmpinarea dorinței de adulare a celui perceput ca atotputernic este în fond autoînjositor. Dar unii își închipuie că rentează.

Fascismele secolului al XXI-lea și populismele europene

Anatolie Coșciug

Anul 2026 a adus mai multe scrutine importante în Europa, iar rezultatele lor nu indică o singură direcție. La alegerile regionale din Germania, din septembrie, AfD a obținut aproape 44% în Saxonia-Anhalt și a ieșit pe primul loc și în Mecklenburg-Pomerania Occidentală, ambele landuri din fosta Germanie de Est. La Berlin însă, Die Linke a câștigat alegerile cu peste 25%. Cu câteva luni înainte, la alegerile parlamentare din aprilie din Ungaria, partidul Tisza al lui Péter Magyar pusese capăt celor 16 ani de guvernare ai lui Viktor Orbán și obținuse o majoritate de două treimi.

Cum se văd aceste rezultate peste Ocean? Se deplasează Europa uniform spre dreapta radicală sau asistăm, mai curând, la o polarizare în ambele direcții?

Vladimir Tismăneanu

Scriu acum, împreună cu un fost student, o carte despre fascismele secolului al XXI-lea. Remarcați pluralul. Cred că AfD este unul dintre aceste fascisme.

Îmi amintesc aici de o discuție cu profesorul francez Guy Hermet, care a lucrat mult la tema populismului și a scris, de altfel, o carte despre populisme[13]. Fenomenele populiste pot fi, într-o mare măsură, îmblânzite sau pot deveni plus ou moins féroces [mai mult sau mai puțin feroce]. Un populism poate fi melonizat, orbanizat sau trumpizat.

Cred că schimbările actuale din Europa trebuie privite într-o perspectivă de cel puțin câteva decenii. Timp de 16 ani, Viktor Orbán părea inamovibil. În aprilie 2026, Péter Magyar a obținut o supermajoritate în Parlamentul maghiar. Recent, zece diplomați ruși au fost expulzați din Budapesta, ceva de neconceput în timpul lui Orbán, când probabil ar fi fost făcuți doctori honoris causa.

De altfel, Vladimir Putin a primit titlul de Civis Honoris Causa al Universității din Debrecen, pentru un acord strategic sau ceva asemănător. Atunci, unul dintre marii gânditori ai Școlii de la Budapesta, Mihály Vajda, a renunțat, în semn de protest, la titlul de doctor honoris causa al universității. Nu putea împărți această onoare cu Vladimir Putin.

Horațius Dumbravă

Multă vreme, MAGA a fost un model pentru extrema dreaptă europeană. Între timp, Marine Le Pen a declarat că Trump „incendiază întreaga planetă” cu războiul din Iran, copreședintele AfD, Tino Chrupalla, avertiza că Trump devine un „președinte al războiului”, iar Viktor Orbán a pierdut alegerile din aprilie, deși Trump și Vance l-au susținut deschis. După înfrângerea de la 3 noiembrie, mai este Trump un aliat util pentru dreapta radicală europeană sau a devenit o povară de care aceasta se distanțează?

Vladimir Tismăneanu

Înfrângerea MAGA este o fractură, o cezură în dinamica radicalismului de dreapta în America, în Europa și în lume. Extrema dreaptă globală s-a recunoscut în fascismul de tip Trump, Musk, Hegseth. Trump a fost magnetul, detonatorul, catalizatorul, simbolul cel mai vizibil al unei viziuni care respinge modernitatea democratică. MAGA este resentimentul devenit mișcare de masă. Nu e vorba de un reflux temporar; votul sugerează că alterofobia agresivă poate fi contracarată. Am văzut de curând interviul cu Trump de la „60 Minutes”. Iarna Patriarhului. Singurătatea șarlatanului de cursă lungă. Victoriile și înfrângerile din Texas și Georgia trebuie examinate cu atenție. A capotat populismul vicios, corupt, cinic. Dar acești ani ne-au învățat să nu cădem în euforie, să ne menținem luciditatea, să vedem primejdiile și să ne apărăm principiile. 

Proximitățile maculante și diferențele dintre cele două Germanii

Horațius Dumbravă

Ați vorbit despre radicalizare și despre responsabilitatea memoriei. Cum ar trebui judecată apropierea publică a intelectualilor sau a instituțiilor respectabile de actori politici/publici extremiști? Este suficientă explicația unei prezențe întâmplătoare la aceeași masă? Și cum se leagă această problemă de diferența de cultură politică dintre cele două Germanii, dacă tot am vorbit despre alegerile de land din Germania și despre cele din Ungaria?

Vladimir Tismăneanu

Aud uneori scuza: „Dar cum am nimerit la aceeași masă?” Sunt mese la care nu te așezi. Eu nu m-aș așeza la aceeași masă cu „guru”, indiferent de împrejurări. Nici nu m-aș duce în sala respectivă.

În „Cum am devenit huligan”, Mihail Sebastian povestește despre o întâlnire într-un restaurant, poate la Capșa. Un jurnalist francez observă că la aceeași masă stăteau un comunist, un legionar, un țărănist și un mistic religios. „Și pot să stea toți la o masă?”, întreabă francezul. I se răspunde că este doar o simplă proximitate. Replica sa este: Mais il y a des proximités qui engagent… (Dar există proximități care angajează…).

Îmi amintesc de un cunoscut filosof, membru al Academiei, care nimerise, la o lansare de carte, lângă George Simion sau lângă cineva asemănător. Poți să nu te duci sau să pleci. Eu le numesc „proximități maculante”.

În privința Germaniei, sunt mai întâi 12 milioane față de 83 de milioane. Cele 12 milioane reprezintă populația fostei RDG, iar aici trebuie să luăm în calcul generațiile, educația și formarea. Cred că există o diferență fundamentală de cultură politică între fosta Germanie de Est și restul țării.

În 1968 a avut loc un seism generațional în cultura politică vest-germană. O întreagă generație, ajunsă acum la vârsta mea sau în apropierea ei, și-a confruntat părinții cu privire la trecutul nazist. Acesta a fost momentul anilor 1968–1970. Unii au mers foarte departe spre radicalismul de stânga, ceea ce l-a făcut pe Jürgen Habermas să vorbească despre „Linksfaschismus” [fascism de stânga]. Există un volum editat de Oskar Negt și texte despre „fascismul de stânga” care i-au îngrozit pe mulți, dar conceptul a fost foarte precis. L-am cunoscut pe Habermas de-a lungul anilor, deși, desigur, nu îi spun „Jürgen”. Aceasta este însă o altă poveste.

Ungaria după Orbán și rezistența modernității

Anatolie Coșciug

În Germania, partidele radicale au obținut rezultate istorice. În Ungaria însă, dominația lui Viktor Orbán s-a încheiat cu victoria categorică a unei formațiuni proeuropene de centru-dreapta. Ce semne vedeți în această alternanță și de ce credeți că revoluția împotriva modernității nu va reuși?

Vladimir Tismăneanu

În ceea ce-l privește pe Péter Magyar, vă propun să privim două opțiuni simbolice: una care nu a reușit și una care a reușit. Prima propunere a fost ca celebra șahistă maghiară de origine evreiască, Judit Polgár, protagonista documentarului Queen of Chess, să devină președinta Ungariei. Ea a refuzat. Imaginați-vă că USR ar propune o astfel de persoană în România!

Al doilea moment a fost revenirea la Budapesta, după 16 ani în care refuzase să concerteze acolo, a unuia dintre cei mai mari pianiști ai epocii noastre, András Schiff. Péter Magyar, ministrul Culturii, Zoltán Tarr și alții au fost la concert, apoi au stat la coadă pentru un autograf.

Nu cred că tendința generală merge în direcția xenofobă și șovină. Când vor apărea și în România politicieni care vor lăsa puțin din mână cădelnița și liturghia și vor accepta că România trebuie să fie și este modernă, lucrurile vor evolua. Nu cred că revoluția împotriva modernității va reuși și, sincer, nici că alegătorii AfD vor abolirea modernității.

Ce poate face România

Anatolie Coșciug

În prima parte a interviului spuneați că „noul obscurantism” nu se va evapora: este o ideologie care neagă achizițiile Iluminismului, se sprijină pe institute, reviste și fundații și va supraviețui mișcărilor politice care o îmbrățișează. Votul de la 3 noiembrie a slăbit, se pare – evident, vom vedea în viitor dacă așa este – mișcarea MAGA, dar ideologia rămâne. Ce ar însemna, concret, în România, o politică democratică împotriva ei?

Vladimir Tismăneanu

Politica democratică trebuie să fie una a adevărului necontrafăcut și necosmetizat. Idealizarea unor figuri politice ale dreptei intelectuale și politice radicale din anii ’30 nu face decât să adâncească decalajele de cultură politică pluralistă dintre România și Vest. Aici văd eu rolul intelectualilor publici democrați. În a sfida tăcerile conformiste, minciunile și legendele autocompătimitoare și autojustificatoare.

În loc de concluzie: noul obscurantism

Horațius Dumbravă

Domnule profesor, vă mulțumim foarte mult. Aș mai forța, totuși, o întrebare, dacă se poate. În decembrie 2026 se împlinesc 20 de ani de la prezentarea și asumarea, în Parlamentul României, a raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe care ați condus-o. Observăm însă, în spațiul românesc, numeroase nostalgii după comunism. Este cu atât mai surprinzător cu cât apar și în rândul unor tineri care nu au trăit în acea perioadă.

Ați spus că politica este și despre simboluri. După alegerile americane, care ar trebui să fie mesajul politic și simbolic transmis de România către Washington și Bruxelles?

Vladimir Tismăneanu

Cred că trebuie să ne trezim și să ne amintim că lupta se duce între Lumini și adversarii lor, iar opusul Luminilor este bezna. Tocmai de aceea am fost printre primii care au propus conceptul „noului obscurantism”. Anne Applebaum l-a susținut, inclusiv în prezentările sale din România.

Să le spunem noilor obscurantiști: ¡No pasarán! Nu vor trece! Se împlinesc 90 de ani de la rostirea acestei formule în Spania. Nu vor trece.

Există o carte foarte bună despre Hitler, publicată și în românește: Stăpânii celui de-al Treilea Reich, de Joachim Fest[14], care a fost și biograful lui Hitler. Mi-a rămas în minte epigraful atribuit lui Hitler: „Trucul celui care a vrăjit șobolanii din Hameln [Hamelin] nu va prinde a doua oară.” Cu aceasta am răspuns.