Transnistria 2025 – între destrămarea regimului separatist și reintegrarea economică și socială a regiunii

Autor: Vitalie Călugăreanu

Anul 2025 marchează sfârșitul unei ficțiuni: Transnistria a intrat, într-adevăr, într-o criză fără precedent. Piramida de la Tiraspol, construită pe contrabandă și pe gaz gratuit de la Moscova, a început să se prăbușească în momentul în care Chișinăul a încetat să mai finanțeze schema impusă de Kremlin la începutul anilor `90.

Debranșarea de la șantajul rusesc, care a ținut Moldova captivă 35 de ani, nu este doar o victorie economică, ci o decizie istorică ce deschide o fereastră unică de oportunitate pentru reintegrare și aderarea la UE.

Instalarea noului Guvern al Republicii Moldova arată o determinare clară de a accelera procesul de reintegrare „în spațiile juridic, economic, financiar, vamal, de sănătate, educațional și informațional al Republicii Moldova”, după cum a declarat imediat după numire vicepremierul pentru reintegrare Vitalie Chiveri. Rămâne însă de văzut în ce măsură acest proiect ambițios va fi dus până la capăt.

1. Prăbușirea arhitecturii sovietice și sfârșitul șantajului energetic

Contextul dezmembrării acestei arhitecturi începe la 24 februarie 2022, ziua invaziei Rusiei în Ucraina. La acel moment, Kievul a luat o decizie așteptată din 2006: a închis segmentul transnistrean al frontierei moldo-ucrainene, pentru a evita o eventuală ofensivă rusească spre Odesa. Rusia a fost prinsă pe picior greșit, iar Chișinăul a profitat de situație pentru a nu mai permite rotația militarilor ruși din Transnistria. În paralel, s-a închis „poarta” contrabandei care funcționase 35 de ani pe segmentul transnistrean.

Astfel, piramida separatistă s-a bazat pe doi piloni: contrabanda și gazul gratuit. Contrabanda s-a oprit, a rămas problema gazului rusesc, consumat gratuit timp de aproximativ 35 de ani, în valoare de aproape 11 miliarde de dolari. Această datorie a fost acumulată pe o companie inventată la Tiraspol; ea  nu este datoria Republicii Moldova. Deși această companie a continuat să importe gaz din Rusia, Chișinăul a înțeles că, pentru a scăpa de șantaj, trebuie să renunțe la curentul electric de la Cuciurgan (stânga Nistrului), începând cu 1 ianuarie 2025.

Încetarea cumpărării de curent din Transnistria a reprezentat o lovitură majoră pentru bugetul regimului. Centrala de la Cuciurgan acoperea aproximativ 70% din bugetul transnistrean prin banii plătiți de Chișinău pentru energie. Odată ce acei bani n-au mai curs către Tiraspol, gaura bugetară a fost imediată, generând proteste și acuze din partea Tiraspolului.

Ulterior, Chișinăul a condiționat tranzitul gazului prin teritoriul pe care îl controlează constituțional, cerând regimului de la Tiraspol să achite plata în avans pentru acest tranzit de gaz, ceea ce a generat un nou scandal din partea regimului ilegal.

În iarna 2024 – 2025, Rusia a încetat livrările de gaz în stânga Nistrului. Interesul Rusiei era de a genera o criză umanitară pentru populația din stânga Nistrului și să destabilizeze Republica Moldova în ajunul referendumului constituțional pentru aderarea Moldovei la UE și în ajunul alegerilor prezidențialele din 2024.

2. Întreruperea cercului vicios și începutul reintegrării economice

În 2022, odată cu invazia în Ucraina, s-a renunțat la gazul rusesc pentru a nu finanța războiul Rusiei în Ucraina. S-a început cumpărarea gazului de pe piață; deși a fost greu la început, au fost multe critici pentru că gazul de pe piață a fost mai scump, însă, în timp, Uniunea Europeană a compensat facturile cetățenilor moldoveni din dreapta Nistrului la electricitate, apoi la gaze și agent termic în sezonul rece.

Problema rămâne pe malul stâng. Chișinăul nu este pregătit să absoarbă regiunea peste noapte; pregătirea reintegrării trebuia să aibă loc cu mulți ani în urmă. O absorbție acum ar costa în jur de 3 miliarde euro în 3 ani, bani care nu există. De aceea se încearcă o reintegrare treptată, economică în primul rând. Ținta este introducerea leului pe stânga Nistrului, întrucât regimul transnistrean folosește o rublă transnistreană.

Sunt în joc câteva reglementări juridico-economice adoptate sub presiunea Moscovei în anii 2000, care scutesc firmele transnistrene de taxe în bugetul Republicii Moldova. Motivul pentru care această reglementare nu a fost anulată încă de autoritățile constituționale ține de impactul social: businessul din regiune ar fi greu de reintegrat imediat, oamenii ar rămâne fără locuri de muncă și ar începe o migrație internă din Transnistria spre Chișinău.

Următorul pas este legat de TVA pentru că nimeni din regiunea transnistreană nu plătește TVA în bugetul Republicii Moldova. Din ianuarie 2025 s-a realizat primul pas: agenții economici din stânga Nistrului plătesc taxe vamale. Au protestat trei luni, acuzând Chișinăul de blocadă economică, dar s-au conformat, iar taxele intră în bugetul național. Urmează TVA și fiscalitatea. Când companiile vor cotiza la bugetul național, statul va face defalcări către raioanele de pe stânga Nistrului, la fel cum se fac către Drochia, Edineț sau Briceni. Aceasta este în mod clar o formă de reintegrare: o reintegrare economică.

Există și dimensiunea energetică a decuplării operative: conectarea la ENTSO-E, vulnerabilitatea nodului Cuciurgan și soluția strategică prin linia de 400 kV Isaccea–Vulcănești–Chișinău, proiectul numit linia independenței energetice, împreună cu interconexiunile de 110 kV și liniile de rezervă Isaccea–Suceava–Bălți, precum și o linie finanțată de Statele Unite. Acestea elimină ultima pârghie de șantaj și permit funcționarea normală pe malul drept, fără vulnerabilitatea întrerupătorului de la Cuciurgan.

3. Populația din stânga Nistrului: semnele schimbării

Lucrurile se schimbă în percepția oamenilor simpli din regiunea transnistreană, iar semnele sunt vizibile.

În 2006–2007, opțiunea pro-europeană era de circa 3%; la referendumul din 2024 au votat 37% pro-UE dintre transnistrenii care au venit la urne pe malul drept, iar la alegerile parlamentare din 28 septembrie peste 30% au optat pentru partide pro-europene.

Un semnal vine din educație: în regiunea transnistreană funcționează șase școli românești. După ani de presiuni și retrageri de elevi, în ultimii trei ani tot mai mulți părinți își trimit copiii la școlile care aparțin Ministerului Educației de la Chișinău, pentru diplomă valabilă, pentru limba română și pentru continuitate în universități din România.

Aproape 78% din exporturile regiunii merg spre Uniunea Europeană. Oamenii de afaceri s-au reorientat rapid după începutul războiului, când tranzitul prin teritoriul ucrainean s-a oprit.

Un detaliu esențial: 98% dintre locuitorii regiunii dețin pașapoarte sau buletine de identitate moldovenești. Acești oameni își asumă cetățenia pentru acces la drepturi elementare, inclusiv dreptul de a apela la CEDO.

În același timp, însă, dictatura rămâne draconică, iar propaganda puternică. În Transnistria nu pot apărea forțe politice de opoziție. Cazul lui Oleg Horjan, lider al opoziției din regiune, ucis în propriul apartament, arată gravitatea situației.

Mediul informațional este închis. Instituțiile media din Republica Moldova nu au acces în stânga Nistrului; semnalul este bruiat; rețelele locale retransmit televiziuni din Rusia, două fac producție locală, restul justifică războiul lui Putin. În aceste condiții este aproape uimitor că 30% au votat partide pro-europene.

Există și o dimensiune de securitate regională care temperează escaladarea. Ambasadorul Ucrainei la Chișinău a recunoscut o comunicare directă între administrația ucraineană și regimul separatist, cu un mesaj clar: dacă apar provocări împotriva Republicii Moldova sau Ucrainei, structurile paramilitare din stânga Nistrului devin ținte ale armatei ucrainene. Așa încât, discursul de la Tiraspol s-a moderat, inclusiv față de Chișinău.

În interior, tema votului a fost curățată de manipulările logistice. Secțiile de votare pentru transnistreni au fost mereu pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale. La ultimele alegeri, la cele 12 secții deschise nu s-au format cozi. Oamenii au venit individual, cu mașinile proprii, și au votat liber, iar avertismentele împotriva utilizării cumpărării voturilor prin așa numitele „autocarele cu plată” (oamenii erau duși cu autocarele la vot, votau, făceau dovada votului cu poză și, la final, primeau o sumă de bani) au descurajat mita electorală.

În plan social, sistemul oligarhic local rămâne încă puternic. Victor Gușan controlează tot ceea ce înseamnă economie în regiune: benzinării, magazine, rețele de import-export, petrol și carburanți. Pentru a continua exporturile și importurile, în contextul noilor restricții impuse de Chișinău, au fost înregistrate firme la Chișinău prin care se importă produse petroliere, inclusiv din România, motorină folosită chiar și pentru tancurile rusești din stânga Nistrului.

Oamenii din acea regiune trăiesc cu salarii mizerabile, până la 40 de euro pe lună, au fost ținuți în „țarc” prin faptul că era gazul ieftin la întreprinderi și în apartamente, dar astăzi ies, vin la Chișinău, văd altă viață și transmit diferențele mai departe acolo. În lipsa accesului presei, adevărații transmițători de informații sunt oamenii simpli.

4. Fereastra europeană a Moldovei

Cetățenii Republicii Moldova, la alegerile din 28 septembrie, nu au votat neapărat partidul de guvernare. Ei au votat împotriva factorului rusesc și, mai ales, pentru aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. A fost un vot pentru un scop, nu pentru un partid, un vot pentru direcție, în pofida greșelilor unei guvernări care a avut și derapaje.

Dacă în 2028 sau 2029 nu se va întâmpla ceea ce s-a promis – aderarea ori semnarea tratatului de aderare – va apărea o dezamăgire profundă. Ar urma o debusolare totală a cetățenilor. Cei pro-europeni s-ar simți trădați de Bruxelles, iar riscul revenirii forțelor pro-ruse ar fi real. Moldova a mai trecut prin asemenea cicluri de entuziasm și prăbușire: după 2009, o guvernare pro-europeană compromisă de corupție; în 2016, victoria lui Igor Dodon și patru ani de stagnare; abia după 2019 și 2020, odată cu plecarea lui Plahotniuc și alegerea Maiei Sandu, lucrurile au început să se miște.

Reintegrarea însă devine tot mai palpabilă, având în vedere noile condiții și pârghiile dobândite de Chișinău în raport cu Tiraspolul. Nu va fi un proces ieftin și nici ușor, dar este unul posibil. Altă fereastră de oportunitate s-ar putea să nu mai apară.

Victoria Ucrainei în războiul declanșat de Rusia ar schimba fundamental ecuația regională și ar ușura drumul spre reintegrare. Dar până la negocierea păcii, Chișinăul are de făcut pași concreți pe dimensiunea economică. După impunerea taxelor vamale pentru companiile din regiunea transnistreană, în ianuarie 2025, următorul pas trebuie să fie introducerea rapidă a mecanismelor fiscale și a TVA. Aceste facilități mențin un dezechilibru între cele două maluri ale Nistrului, punând antreprenorii din dreapta în dezavantaj.

Responsabilitatea politică devine esențială. În continuare, un singur om, Gușan – șeful clanului Sheriff – controlează 11% din teritoriul Republicii Moldova: un oligarh cu cetățenie ucraineană, familie cu cetățenie română, bunuri în Ucraina și companii în Germania. Cu parteneri occidentali atât de valoroși, asemenea realități nu ar trebui să mai fie posibile. Totuși, ele continuă fără să existe explicații raționale.

Instrumente există pentru reintegrare. Ceea ce lipsește este voința politică de a le folosi și comunicarea clară a pașilor către societate.

Există optimism „bine temperat”: reintegrarea țării este posibilă până la aderarea la Uniunea Europeană, iar semnarea tratatului de aderare poate avea loc până în 2028.

Pentru prima dată după trei decenii, există convingerea reală că aceste lucruri sunt posibile.