Economie sau politică externă. Cine câștigă alegerile din Ungaria?

Economie sau politică externă. Cine câștigă alegerile din Ungaria?

Alegerile parlamentare din Ungaria, care urmează să aibă loc în luna aprilie a acestui an, se bucură, pe bună dreptate de o atenție considerabilă. Regimul iliberal condus de Viktor Orbán este supus unui test electoral serios, în contextul unei opoziții mult mai bine organizate decât în trecut. Péter Magyar, liderul acestei coaliții de tip challenger, devine tot mai vocal pe zi ce trece, în pofida obstacolelor instituționale atent construite în ultimii 15 ani de la revenirea lui Viktor Orbán la putere.

Dar ce face această competiție atât de interesantă și (aparent) atât de strânsă? Evident, ca în orice alegeri, există numeroși factori de luat în calcul: aspecte interne, precum nivelul de trai sau corupția; elemente externe, precum contextul european mai larg sau peisajul geopolitic perturbator în care trăim cu toții; precum și entropia inerentă participării la vot, dat fiind că nu există niciodată certitudine absolută cu privire la intențiile și preferințele electorale ale unei persoane.

Cu toate acestea, în mijlocul acestui puzzle complex, consider că aceste alegeri reprezintă în principal o confruntare între două forțe asupra cărora atât Orbán, cât și opoziția insistă în încercarea de a atrage voturi: politica externă și economia. Să le analizăm pe rând.

Viktor  Orbán s-a consacrat ca o constantă a politicii maghiare și europene. În perioada sa ca prim-ministru, a modelat democrația maghiară într-un regim iliberal, aproape autocratic. De la modificarea Constituției și a codului electoral, până la cumpărarea sau intimidarea presei de opoziție și chiar trecerea Parlamentului în plan secund prin stări repetate de urgență sau de criză începând cu 2016, Orbán le-a făcut pe toate. Cu toate acestea, energia și resursele sale par a fi orientate în principal către politica externă.

Deși pozițiile sale au făcut din Ungaria oaia neagră a Uniunii Europene în multe privințe, pariul ideologic al lui Orbán a dat roade când Donald Trump a câștigat al doilea mandat prezidențial într-un mod surprinzător. Într-o nouă ordine mondială care se conturează sub ochii noștri, Orbán joacă un rol în politica externă cu mult peste nivelul ligii din care țara sa face parte. În timp ce Ungaria rămâne membră a UE și NATO, Orbán a beneficiat de „binecuvântarea” administrației Trump și a stabilit mai multe contacte cu Vladimir Putin din Rusia și Xi Jinping din China. Astfel, vedem cum Ungaria încearcă să devină o forță în politica externă și o punte diplomatică între Europa, SUA și sudul global condus de Rusia și China. Mai simplu spus, tandemul Orbán-Szijjártó (ministrul de externe și al comerțului) își construiește activ capital electoral intern prin demonstrarea unei prezențe externe intense și prin obținerea sprijinului unor lideri precum Donald Trump, secretarul de stat Marco Rubio, dar și a lui Vladimir Putin, prin aparatul său de război hibrid.

Această strategie nu ar trebui să surprindă pe nimeni. Acest tip de prezență internațională, ghidat de un ethos de tip realpolitik, este un instrument popular folosit de liderii iliberali sau autocrați. Erdogan în Turcia, Orbán în Ungaria, fără a-i mai menționa pe Putin și Xi, toți încearcă să-și construiască o imagine favorabilă de eficiență internă și pragmatism extern. În cazul puterilor mici sau medii, precum Ungaria și Turcia, această politică externă multilaterală este cu atât mai vizibilă și reprezintă un mod de a-și proiecta puterea, cu scopul de a masca problemele economice și democratice din propria ogradă. Orbán își prezintă activitatea externă ca o lungă listă de succese: rezistența față de presiunile ideologice venite de la Bruxelles, atragerea de investiții străine, atât din Est, cât și din Vest (menținând în același timp importurile de energie din Rusia) și atitudinea intransigentă față de Ucraina (imitând abordarea lui Trump).

Această campanie, centrată pe o politică externă activă, poate fi importantă pentru minoritățile maghiare care trăiesc și votează în afara Ungariei, în țări vecine precum România, Slovacia sau Serbia. Aceste grupuri reprezintă un punct central al politicii externe a lui Orbán, beneficiind de cetățenie maghiară și de o gamă largă de avantaje socio-economice din partea patriei-mamă. Prin cooptarea minorităților etnice pentru a vota în primul rând pentru Fidesz, Orban își extinde sfera de influență dincolo de granițele actuale, respectiv către spațiul fostului Regat al Ungariei extins. Chiar dacă aceste voturi nu sunt suficiente pentru a face diferența, ele au o putere simbolică importantă pentru regimul de la Budapesta.

Trecând în tabăra opoziției, strategia pare destul de diferită. Deși există sprijin extern pentru o schimbare democratică de regim în Ungaria, în special din partea țărilor europene, Péter Magyar și colaboratorii săi se concentrează asupra unei probleme presante care ar putea fi singura forță capabilă să-l înlăture pe Orbán de la putere: economia.

Nivelul de trai din Ungaria a avut de suferit în ultimii ani. Inflația a crescut după o lungă perioadă de control guvernamental al prețurilor și pe fondul creșterii generale a prețurilor la energie în toată Europa, afectând puterea de cumpărare a maghiarilor. De asemenea, în ciuda investițiilor străine consistente, PIB-ul țării nu a crescut semnificativ, demonstrând că economia nu funcționează corespunzător. Mulți cetățeni au pus deja un diagnostic, iar acesta este unul dur pentru Orbán: corupție și izolare. Mulți maghiari văd cum marea corupție practicată de clasa politică oligarhică, combinată cu lipsa fondurilor europene necesare, blocate din cauza comportamentului politic al lui Orbán , le-a erodat nivelul de trai în ultimii ani. Acest declin relativ ar putea fi și mai frapant atunci când Ungaria este comparată cu vecini precum România, care a reușit să-și depășească „rivalul” în ceea ce privește PIB-ul per capita.

Oricât de mândru sau de puternic te-ar putea face să te simți o politică externă activă sau o ideologie, economia este, de regulă, un vector mai puternic al comportamentului electoral, iar opoziția mizează tocmai pe acest aspect. O campanie axată pe problemele interne și pe neajunsurile vieții în Ungaria este singura forță disruptivă care ar putea învinge omniprezența internă și externă a lui Orbán. Iar clipurile electorale recente promovate de Fidesz, precum videoclipul generat de IA care înfățișează maghiari executați în războaie străine provocate de elitaele de la Bruxelles, arată că Viktor Orbán are, pentru prima dată după mulți ani, o opoziție serioasă. Observăm acest fapt reverberând și pe plan extern, date fiind căutarea disperată de sprijin din partea unor lideri precum Marco Rubio și Donald Trump.

Sarcina nu este însă ușoară pentru opoziție. Modificările constituționale și electorale, precum modificarea convenabilă a circumscripțiilor (gerrymandering), au consolidat Fidesz ca favorit permanent în alegeri, mai ales în fața unei opoziții fragmentate. De exemplu, la alegerile din 2022, Fidesz și-a asigurat o majoritate calificată de două treimi, câștigând mai puțin de 55% din voturi. Sprijinul de care se bucură Orbán nu trebuie subestimat, precum nici instrumentele sale iliberale de campanie, în special reducerea la tăcere a mass-mediei și inducerea fricii prin dezinformare. Nu este ușor să înlături democratic un autocrat de la putere, dar coagularea opoziției și jucarea cărții economiei ar putea fi modalitatea de a face exact acest lucru în Ungaria. Pe lângă de numeroase alte aspecte, aceste alegeri reprezintă un câmp de luptă demn de urmărit între o politică externă activă și nivelul de trai resimțit efectiv de cetățeni. Iar câștigătorul este departe de a putea fi stabilit cu ușurință.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Economics or foreign policy. Who wins in Hungary’s election?

Hungary’s parliamentary election, which is to be held in April this year, has caught much attention, and fairly so. The illiberal Viktor Orbán-led regime is put to a serious test, due to an opposition that’s much better organized than before. Péter Magyar, leader of this challenger-type coalition, becomes louder by the day, despite institutional obstacles that have been carefully put in place in the last 15 years since Viktor Orbán returned to power.

But what makes this race so interesting and – at least apparently – so close? Obviously, as with every election, there are so many elements to factor in: internal affairs, such as standard of living or corruption; external affairs, such as the broader European context or the disruptive geopolitical landscape we all live in; and the natural entropy that turning out to vote entails, as there is never absolute certainty regarding a person’s voting intention and preference.

However, in the midst of all this complex puzzle, I argue that this election is mainly a battle between two forces on which Orban and the opposition double down in their quest for votes: foreign policy and economics. Let’s take them one by one.

Viktor Orban established himself as a given in Hungarian and European politics. In his time as Prime Minister, he shaped the Hungarian democracy into an illiberal, almost autocratic regime. From changing the Constitution and the electoral code, to buying or bullying opposing press, and even bypassing Parliament due to a constant state of emergency or crisis since 2016, Orban has done it all. However, his energy and resources seem to be mainly channelled towards foreign matters.

Although his stances made Hungary the black sheep of the EU in plenty of matters, Orban’s ideological bet paid off when Donald Trump won his second presidential term in a shocking manner. With a new world order developing before our own eyes, Orban plays a foreign policy way above his league. While Hungary remains a member of the EU and NATO, Orbán has benefited[HD1]  from the Trump administration’s ‘blessing’ and has established several contacts with Russia’s Vladimir Putin and China’s Xi Jinping. Thus, we see how Hungary tries to become a powerhouse of foreign policy and a diplomatic bridge between Europe, the US and the Russia and China-led global south. To put it simply, the Orban-Szijjártó (the Foreign and Commerce Minister) tandem is actively building electoral capital at home by showing their heavy presence abroad and winning the endorsement of the likes of Donald Trump, Secretary of State Marco Rubio, but also of Vladimir Putin, through his hybrid war apparatus.

This strategy shouldn’t surprise anybody. This type of international presence, driven by a realpolitik ethos, is a popular instrument used by illiberal or autocratic leaders. Erdogan in Turkey, Orban in Hungary, not to mention Putin and Xi, all of them try to build a favourable image of internal efficiency and external pragmatism. In the case of small or middle powers, such as Hungary and Turkey, this multilateral foreign policy is more visible and is a way of projecting power, in order to hide economic and democratic problems in their backyards. Orban presents his foreign activity as a long list of successes: standing up to ideology-driven pressure from Brussels, attracting foreign investments, both from the East and the West, while maintaining energy imports from Russia, and being intransigent towards Ukraine, mimicking Trump’s attitude.

This campaign, centred around active foreign policy, might also be important for Hungarian minorities living and voting outside Hungary, in neighbouring countries such as Romania, Slovakia, or Serbia. These groups are a key focus for Orban’s foreign policy, receiving citizenship and a wide array of socio-economic benefits from their ethnic motherland. By co-opting ethnic minorities to vote primarily for Fidesz, Orban extends his sphere of influence outside present borders and more towards the former space of the larger Kingdom of Hungary. Even if these votes are not sufficient to make a difference, kin minority votes have a symbolic power for the regime in Budapest.

Moving to the opposition camp, the strategy seems quite different. Although there is external support for a democratic regime change in Hungary, especially from European countries, Peter Magyar and his acolytes focus on a pressing issue that might be the only force capable of ousting Orban from power: basic economics.

The standard of living in Hungary has been suffering in the past few years; inflation has risen after a long period of government price controls and a general rise in energy prices across Europe, affecting Hungarians’ purchasing power. Not only that, but despite sustained foreign investment, the country’s GDP hasn’t grown much, showing that something is not working properly. Many citizens have already put the diagnosis, and it is a harsh one for Orban: corruption and isolation. Many in Hungary see how the grand corruption made by the oligarchical political class, coupled with a lack of necessary European funds, blocked because of Orban’s political behaviour, has eroded their standard of living in the past few years; this relative decline might be even more striking when Hungary is compared to neighbours such as Romania, which managed to surpass its “rival” in terms of GDP per capita.

However proud or empowered a foreign policy or an ideology might make you feel, the economy is usually a greater vector of voting patterns, and this is what the opposition is doubling down on. A campaign aimed at domestic aspects and the shortcomings of life in Hungary is the only disruptive force that might beat Orban’s internal and foreign ubiquity. And recent electoral clips promoted by Fidesz, such as the AI-generated video depicting Hungarians executed in foreign, Brussels-led wars, show that Viktor Orban has, for the first time in many years, a serious opposition, hence his desperate manifestations and calls for support from the likes of Marco Rubio and Donald Trump.

The task is not easy for the opposition, though. Constitutional and electoral changes, such as gerrymandering, consolidated Fidesz as a permanent favourite in elections, especially against fragmented opposition. For example, in the 2022 election, Fidesz secured a two-thirds qualified majority by winning less than 55% of the vote. Orban’s support should not be underestimated, nor his illiberal instruments of campaign, such as media silencing and fearmongering through disinformation. It’s not easy to democratically topple down an autocrat, but coagulating the opposition and playing the economy card might be the way to do it in Hungary. Apart from numerous other considerations, this election is an interesting battleground between projected foreign policy and the actual standard of living felt by citizens. And the winner is far from easy to declare.

Gazdaság vagy külpolitika. Ki nyeri a magyarországi választásokat?

A magyarországi parlamenti választások, amelyekre idén áprilisban kerül sor, nagy figyelmet kaptak. Az illiberális Orbán Viktor vezette rendszer komoly próbatétel előtt áll, mivel az ellenzék sokkal jobban szervezett, mint korábban. Magyar Péter, ennek a kihívó jellegű koalíciónak a vezetője, napról napra hangosabbá válik, annak ellenére, hogy az elmúlt 15 évben, mióta Orbán Viktor visszatért a hatalomba, gondosan kiépített intézményi akadályok állnak az útjában.

De mi teszi ezt a versenyt olyan érdekesé és – legalábbis látszólag – ilyen szorossá? Nyilvánvaló, hogy mint minden választásnál, itt is rengeteg tényezőt kell figyelembe venni: belpolitikaiakat, mint például az életszínvonalat vagy a korrupciót; külpolitikaiakat, mint például a tágabb európai kontextust vagy a zavaros geopolitikai helyzetet, amelyben mindannyian élünk; valamint a szavazáshoz kapcsolódó természetes entrópiát, mivel soha nincs abszolút bizonyosság egy személy szavazási szándékát és preferenciáit illetően.

Mindezen összetett kirakós közepette azt állítom, hogy ez a választás elsősorban két téma közötti küzdelem, amelyeket Orbán és az ellenzék előtérbe helyeznek a szavazatok megszerzése érdekében: a külpolitika és a gazdaság. Nézzük meg őket egyenként.

Orbán Viktor megkerülhetetlen szereplővé vált a magyar és az európai politikában. Miniszterelnöki tevékenysége alatt a magyar demokráciát egy illiberális, szinte autokratikus rendszerré formálta. Az alkotmány és a választási rendszer módosításától kezdve az ellenzéki média felvásárlásán vagy megfélemlítésén át egészen a parlament megkerüléséig – a 2016 óta fennálló állandó rendkívüli állapotokra hivatkozva – mindent megtett. Energiái és erőforrásai azonban elsősorban a külpolitikai dimenzióra irányulnak.

Bár álláspontjai számos kérdésben az Európai Unió „fekete bárányává” tették Magyarországot, Orbán ideológiai stratégiája kifizetődőnek bizonyult, amikor Donald Trump meglepő módon megnyerte a második elnöki mandátumát. Egy új világrend kialakulásának közepette Orbán a saját súlyán felül játszik a külpolitikában. Miközben Magyarország továbbra is az EU és a NATO tagja, Orbán profitált a Trump-adminisztráció „áldásából” és több kapcsolatot is kiépített: Oroszország vezetőjével, Vlagyimir Putyinnal, valamint Kína elnökével, Hszi Csin-pinggel. Ebből láthatjuk, hogy Magyarország igyekszik külpolitikai nagyhatalommá válni, valamint diplomáciai hídként működni Európa és az Egyesült Államok, illetve az Oroszország és Kína által vezetett globális dél között. Egyszerűen fogalmazva, az Orbán–Szijjártó páros (utóbbi külgazdasági és külügyminiszterként) aktívan építi belpolitikai támogatottságát azáltal, hogy erőteljes nemzetközi jelenlétet mutat fel és megszerzi olyan szereplők támogatását, mint Donald Trump, Marco Rubio külügyminiszter, de akár Vlagyimir Putyinét is – utóbbit  hibrid háborús apparátusán keresztül.

Ez a stratégia senkit sem lephet meg. A realpolitik szellemiség által vezérelt nemzetközi jelenlét népszerű eszköz az illiberális vagy autokratikus vezetők körében. Erdogan Törökországban, Orbán Magyarországon, nem is beszélve Putyinról és Hszi Csinpingről – mindannyian igyekeznek kedvező képet kialakítani magukról a belső hatékonyság és a külső pragmatizmus terén. A kisebb vagy közepes hatalmak, mint Magyarország vagy Törökország, esetében ez a többirányú külpolitika különösen látványos és a hatalom kivetítésének eszköze, amely elfedi a belső gazdasági és demokratikus problémákat. Orbán külpolitikai tevékenységét sikertörténetként mutatja be: ellenállás a brüsszeli ideológiai nyomásnak, keleti és nyugati befektetések bevonzása, az orosz energiaimport fenntartása, valamint Ukrajnával szembeni kemény álláspont – Trump politikáját követve.

Ez a külpolitikára épülő kampány fontos lehet a határon túli magyar közösségek számára is, akik olyan szomszédos országokban élnek és szavaznak, mint Románia, Szlovákia vagy Szerbia. Ezek a csoportok kulcsszerepet játszanak Orbán külpolitikájában, hiszen állampolgárságot és széles körű szociális-gazdasági juttatásokat kapnak az anyaországtól. Azáltal, hogy az etnikai kisebbségeket a Fidesz támogatására ösztönzi, Orbán kiterjeszti befolyási övezetét a jelenlegi határokon túlra, a történelmi Magyar Királyság egykori területei felé. Még ha ezek a szavazatok nem is döntőek, szimbolikus jelentőségük van a budapesti rezsim számára.

Az ellenzéki stratégiája ezzel szemben eltérőnek tűnik. Bár külső támogatás is mutatkozik egy demokratikus fordulathoz, különösen európai országok részéről, Magyar Péter és társai egy olyan sürgető kérdésre összpontosítanak, amely talán az egyetlen erő lehet Orbán leváltására: az alapvető gazdasági helyzetre.

Az életszínvonal Magyarországon az elmúlt években romlott; az infláció megnőtt egy hosszú ideig tartó árkorlátozási politika után, valamint az európai energiahordozók árának általános emelkedése is rontotta a vásárlóerőt. Emellett a jelentős külföldi befektetések ellenére a GDP-növekedése mérsékelt maradt, ami arra utal, hogy a rendszer nem működik megfelelően. Sok állampolgár már felállította a diagnózist, és ez nem hízelgő Orbán számára: korrupció és elszigetelődés. Sokan látják, hogy az oligarchikus politikai elit nagyszabású korrupciója, valamint az Orbán politikai magatartása miatt visszatartott európai források hiánya jelentősen rontotta az életszínvonalat. Ez a relatív visszaesés még látványosabb, ha Magyarországot olyan szomszédos országokkal hasonlítjuk össze, mint Románia, amely egy főre jutó GDP tekintetében már meg is előzte.

Bármennyire is erőt vagy büszkeséget adhat a külpolitika vagy egy ideológia, a gazdaság rendszerint erősebb meghatározója a szavazói magatartásnak – és az ellenzék erre helyezi a hangsúlyt. Egy a belső problémákra és a mindennapi élet nehézségeire építő kampány lehet az egyetlen valódi kihívás Orbán mindent átható jelenlétével szemben. A Fidesz által népszerűsített legutóbbi választási klipek, például az AI által generált videó, amely a brüsszeli vezetésű külföldi háborúkban kivégzett magyarokat ábrázolja, azt mutatják, hogy Orbánnak sok év után először van komoly ellenzéke, ezért a kétségbeesett megnyilvánulásai és a Marco Rubio-hoz és Donald Trump-hoz hasonlóktól érkező támogatás iránti felhívásai.

Az ellenzék feladata azonban nem könnyű. Az alkotmányos és választási módosítások, például a választókerületek manipulációja (gerrymandering), tartós előnyt biztosítottak a Fidesznek, különösen a széttagolt ellenzékkel szemben. Például a 2022-es választásokon a Fidesz kevesebb mint 55%-os szavazati aránnyal biztosította magának a kétharmados minősített többséget. Orbán támogatottságát nem szabad alábecsülni, ahogyan a kampányának illiberális eszközeit sem, mint például a média elhallgattatása és a félelemkeltés dezinformáció révén. Nem könnyű demokratikus úton megbuktatni egy autokratát, de az ellenzék összefogása és a gazdasági kártya kijátszása lehet a megoldás Magyarországon. Számos egyéb szempont mellett ez a választás érdekes csatatér a tervezett külpolitika és a polgárok által ténylegesen érzékelt életszínvonal között. A győztes pedig korántsem egyértelmű.