Dușmanul cui? O societate în căutare de vinovați și incapacitatea cronică de reformă

Mihaela Daciana Natea 

Conferențiar universitar Dr., „Universitatea de Medicină și Farmacie, Știință și Tehnologie G.E. Palade”, Târgu Mureș

Dușmanul cui? O societate în căutare de vinovați și incapacitatea cronică de reformă

A trecut un an de la anularea alegerilor – probabil cel mai bulversant moment al democrației românești post-decembriste. Un astfel de eveniment, într-o societate care se revendică democratică, ar fi trebuit să producă nu doar dezbateri aprinse, ci schimbări sistemice menite să repare vulnerabilitățile care l-au făcut posibil.

La nivel de principiu, o sancțiune electorală severă cum a fost cea de anul trecut, ar fi trebuit să declanșeze o reașezare profundă a clasei politice. Schimbarea părea cuvântul care trebuia să guverneze anul ce a urmat.

Doar că… nu despre schimbare clasei politice a fost vorba, ci de schimbarea altora.

Reforma ca pretext: apariția „dușmanilor sociali”

În locul unei reflecții autentice asupra propriei responsabilități, discursul public (politicianist) s-a orientat rapid către identificarea unor categorii socio-profesionale care să poarte vina ineficienței instituționale a statului român.

A apărut, aproape peste noapte, un nou „dușman”, un grup asupra căruia să fie proiectată frustrarea colectivă. Funcționarii publici au fost primii identificați și desemnați ca atare: ineficienți, supradimensionați, incomozi politic, deci „reformabili”. Profesorii au devenit apoi responsabilii de serviciu pentru analfabetismul funcțional, într-un sistem cronic subfinanțat și printre ultimele din UE la investiții și performanță. Magistrații, la rândul lor, au fost înfățișați drept cauza ineficienței justiției, cu pensii „nesimțite” și privilegii clamate ca fiind nejustificate.

În doar câteva luni, acești profesioniști – cei care asigură funcționarea statului – au fost transformați în „dușmani ai evoluției sociale”, veritabile simboluri ale stagnării. S-a creat o falie socială artificială: bugetari vs. privat, privilegiați vs. contribuitori, „risipitori” vs. „productivi”.

În același timp, în spatele unei retorici agresive a reformei, fiscalitatea a crescut, împingând presiunea și asupra mediului privat. Cu alte cuvinte: dușmanii s-au schimbat, dar logica țapului ispășitor a rămas aceeași.

Ipocrizia unei reforme care ocolește esențialul

Problema majoră este că tot ceea ce clasa politică critică la aceste profesii este exact ceea ce ea însăși perpetuează: profesorii sunt acuzați de incompetență, dar un ministru poate prezenta un CV discutabil; magistrații sunt blamați pentru pensii și alte privilegii, dar consiliile de administrație rămân populate de politicieni cu indemnizații generoase; administrația e declarată „suprapopulată”, dar digitalizarea merge în ritm de melc, în timp ce numirile politice continuă nestingherit.

Avem, așadar, două unități de măsură: una pentru cetățean și alta pentru politician. Scuzele sunt legitime când vin de sus, dar inadmisibile când vin dinspre sistemele vitale ale statului.

Reactivarea vechiului concept al „dușmanului poporului”?

Privind prin lentila istorică, această strategie evocă un ecou familiar: retorica comunistă – transformată în mecanism politic – a „dușmanului poporului”.

Cine era dușmanul? Cel pe care îl definea partidul, după nevoi. Iar printre primii vizați erau, inevitabil, intelectualii – cei cu capacitatea de a critica, de a demonta narațiuni, de a produce alternative.

Astăzi, nu putem ignora că profesiile atacate intens au un element comun: nivelul ridicat de studii. Nu suntem încă în comunism, dar asistăm la o retorică periculoasă care repune intelectualii în postura de țintă a frustrării publice.

Întrebarea este: cu ce scop? Cui folosește o societate în care cei educați devin suspectați, iar incompetența politică este exonerată de responsabilitate?

Ineficiența sistemelor: efect secundar al clasei politice!

Trebuie spus clar: eficiența administrației, eficiența educației și eficiența justiției sunt direct proporționale cu calitatea guvernării politice care le-a reformat și administrat timp de 35 de ani. Reformele au fost gândite politic și adoptate cu majorități politice. Implementarea lor a fost încredințată unor persoane numite politic. Ineficiența lor este, inevitabil, rezultatul unui proces politic.

De aceea, a clama reformă doar în josul lanțului ierarhic – la profesori, magistrați sau funcționari – fără a începe cu reforma clasei politice nu este doar inutil, ci ipocrit.

În concluzie, se poate spune că nu a fost un an pierdut, ci un an câștigat de extremism, un an câștigat în adâncirea faliilor sociale și în vulnerabilizarea societății românești. Iar mâine, „dușmanul” poate fi oricine, pentru că se poate schimba categoria, dar logica și scopul rămân aceleași.